Reconsiderarea patrimoniului arhitectural al secolului al XIX-lea: cazul Arnota

Horia Moldovan

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, reformele administrative au vizat atât regimul penitenciar în ansamblu cât şi detaliile care priveau felul în care trebuiau construite spaţiile de detenţie. În 1832, urmând prevederile conexe ale Regulamentului Organic, inginerul statului Vladimir Blaremberg propunea domniei un prim model de proiect de închisoare. Deşi Vornicia temniţelor fixase intervalul 1833-1836 pentru zidirea închisorilor principale de la Giurgiu, Brăila, Telega şi Ocnele Mari, dispoziţiile nu au fost respectate, clădirile existente, de cele mai multe ori improvizate, ajungând să se ruineze şi deţinuţii să fie mutaţi în vechile construcţii mănăstireşti. Chiar dacă ideile lansate de Blaremberg nu şi-au atins scopul, ele au pregătit terenul pentru realizarea închisorilor în regim celular, formulă comună în arhitectura occidentală încă de la începutul secolului al XVII-lea. În contextul evoluţiei lente a modernizării sistemului penitenciar din Ţara Românească, închisoarea proiectată şi construită de Johann Schlatter şi Karl Benisch la mănăstirea Arnota a reprezentat o premieră, inaugurând un program de arhitectură care avea să se maturizeze în România abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ceea ce atrage atenţia în mod special în cazul reconstrucţiei cerute de principele Ştirbei este originalitatea rezolvării funcţionale. Arnota a fost prima închisoare cu celule individuale, construită în Ţara Românească, utilizând un plan restrâns şi compact, la mai bine de jumătate de veac după ce în Europa Apuseană se răspândise utilizarea modelelor închisorilor celulare pe plan radial, având ca model închisoarea ideală a lui Pierre Gabriel Bugniet (1765) şi Maison de Force de lângă Ghent (1772-75) sau, mai rar, cele pe plan circular inspirate de Panopticonul lui Jeremy Bentham (1791). Dacă în majoritatea cazurilor informaţiile despre cum erau construite şi organizate închisorile civile sau cele din mănăstiri sunt vagi şi fragmentare, în cazul Arnotei, în ciuda pierderii proiectului, documentele de arhivă, descrierile sau consemnările din epocă, precum şi imaginile păstrate, permit reconstituirea, în bună măsură, a începuturilor autohtone ale unuia dintre programele arhitecturii moderne. În ciuda reputaţiei pe care Arnota a căpătat-o în imaginarul vremii, în modernul penitenciar al lui Ştirbei nu a fost închis nici un deţinut, treptat clădirea fiind abandonată şi lăsată să se ruineze.

Lucrarea îşi propune să pună în discuţie două aspecte referitoare la studiul de caz. Pe de o parte etapele de evoluţie ale ansamblului mănăstiresc de la Arnota din perspectiva cercetării documentelor de arhivă şi a literaturii secundare şi pe de alta felul în care intervenţiile de restaurare de pe parcursul secolului al XX-lea şi cele recente s-au raportat la intervenţiile radicale întreprinse în timpul domniei lui Barbu Ştirbei.

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 14 - aprilie 2013