Trei conace. Mecanisme de vulnerabilizare a patrimoniului

Cătălina Bulborea

Într-o cultură marcată de percepţia liniară a timpului, patrimoniul construit este vulnerabil prin definiţie: ca structură materială originară supusă degradării naturale şi ca purtător al unor semnificaţii care-şi pierd actualitatea odată cu dispariţia făuritorilor săi. Inevitabil, monumentul suferă un proces de perimare fizică şi morală care-l transformă în povară pentru posteritate. Salvarea i-o poate aduce doar legitimitatea pe care o poate conferi urmaşilor celor de ieri, cu condiţia ca firul memoriei să nu fi fost tăiat.

În curgerea dinspre paradisul pierdut spre infernul cotidian, timpul lasă dezvelite în albia sa foste case şi foste biserici pe care noi şi Dumnezeu nu mai ştim să le locuim la fel ca-n timpul lor dintâi. Le ocupăm ca pe nişte cochilii găsite goale, le spoim rosturi noi şi le stâlcim măsura. Asta când nu le abandonăm.

În cadrul proiectului „Conace” recuperăm poveşti, ca să le spunem celor care care nu le-au auzit niciodată. Poveşti despre casele unor oameni din alte vremuri, care trăiau în alt fel şi sub alt cer. O facem cu speranţa că aflând, celor care nu ştiu va începe să le pese. Reînnodând firul rupt al memoriei, îşi vor regăsi poate şi o parte din identitatea pierdută ca indivizi, comunitate şi popor. Numai atunci patrimoniul va căpăta o şansă.

Cele trei conace care fac obiectul prezentării, Hagi Tudorache (Grădiştea, Ilfov), Callimachi – Văcărescu (Măneşti, Prahova) şi Cantacuzino (Mărginenii de Jos, Prahova) au poveşti triste, aşa cum, de altfel, ne-am obişnuit să auzim despre patrimoniu. Despre primele două s-a scris şi se scrie mult, dar asta nu le schimbă soarta. Naţionalizate, jefuite, arse, ruinate de cutremure, disputate în tribunale, abandonate naturii, toate trei se încăpăţânează să existe, asemeni altor câteva sute, ca bătrânii care nu pot muri până când nu şoptesc ultimele cuvinte la urechea fiului rătăcitor întors la căpătâiul muribundului. Suntem puţini cei care le auzim şoaptele, aşa că suntem datori să le spunem mai departe.

Deşi au istorii diferite, în starea lor actuală cele trei conace par ipostaze ale aceluiaşi destin. În societatea românească de azi, ignoranţa, nepăsarea, lăcomia, circumstanţialul, corupţia, incompetenţa se asociază şi dau naştere unor mecanisme eficiente ale distrugerii, care se hrănesc cu prăzi vulnerabile. Lucrarea propune o radiografie a acestor mecanisme, în paralel cu istoria mai mult sau mai puţin asemănătoare a celor trei conace, cu scopul de a identifica acele tipare ale răului ce macină aproape toţi exponenţii acestei categorii de „foste” case.

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 14 - aprilie 2013