ORAŞUL MEMORABIL. UN DISCURS POSTMODERN DESPRE BRAŞOVUL MEDIEVAL

Ovidiu TALOŞ, Ştefan UNGUREAN

Universitatea Transilvania, Braşov

Centrele istorice ale oraşelor transilvane pot fi privite drept locuri de subiectivare, ale exprimării unor multiple stiluri de viaţă sau maşinării ale dorinţei, dispozitive în care eşti sedus sau te simţi obligat să intri, prin oferta de consum, prin participarea la ritualuri politice. În starea ,,dorinţei care supune” (Deleuze), spaţiul este reinterpretat şi revalorizat. În starea ,,dorinţei supuse”, clădirile îndeplinesc un rol mai degrabă scenografic, ca manifestări ale ,,puterii” sau ale comerţului. În ambele situaţii, există un acord mai mult sau mai puţin contingent al locului cu istoria lui.

Cu o scenografie pusă la punct, un patrimoniu restaurat, este ,,loc” pentru un ,,oraş al spectacolului”, al spaţiului heterotopic, realitate şi imaginar în acelaşi timp. De aici preocuparea pentru ,,fantomarea” spaţiului, prin tot felul de exerciţii de recuperare fragmentară a trecutului feudal. Noţiunea de ,,spirit” adună la un loc lucruri disparate, într-o iluzie care se numeşte ,,continuitate”. Numai că istoria este marcată de discontinuităţi. ,,Spiritul” rezolvă opoziţia dintre ,,structură” şi ,,devenire” întotdeauna în favoarea ,,structurii”, el fiind însă de nenumărate ori ,,tulburat” de exemplele de discontinuitate. Este loc de creativitate în centrele istorice? Eterna dilemă: are dreptul la existenţă o construcţie nouă într-un cadru arhitectural medieval?

Aparţinem unei comunităţi prin împărtăşirea unui mental comun. În 2003 jumătate dintre braşoveni considerau că verdele este culoarea dominantă a oraşului, un sfert apreciau că oraşul este multicolor, iar cărămiziul şi griul erau apreciate drept culorile reprezentative de o zecime din locuitori.

În clară moştenire paulinică, prezentul este sinteza dintre un trecut neterminat şi un viitor deschis. Sau cum spune Derrida, trăim între două moşteniri, cea pe care am primit-o şi cea pe care o lăsăm. În 2003 am fi putut spune că doar o facţiune din locuitorii oraşului ar fi atenţi la problemele legate patrimoniul centrului istoric şi asta întrucât pentru majoritatea locuitorilor şi a elitei, trecutul oraşului nu are legătură cu viaţa lor. Ar fi fost firesc să anticipăm că viitorul care se va edifica prin moment, adică urma de astăzi,  va avea toate şansele să producă discontinuitatea, ruptura cu trecutul.

Ca să ai grijă de ceva, trebuie să-l îndrăgeşti (Heidegger). Ca să-l îndrăgeşti, trebuie să crezi în el, în viitorul lui, adică în ceva invizibil. Numai că verbul ,,a crede” a intrat în suferinţă, căci ,,nimeni nu mai crede în real şi nici în evidenţa propriei vieţi” (Baudrillard). I-am refuzat transcendenţei dreptul la fiinţă, în favoarea imanentului şi acum l-am făcut praf şi pe acesta. Avem cu toţii o problemă, aceea ,,subiectului” şi a relaţiei  acestuia cu ,,adevărul”.

Salvarea moştenirii este posibilă dacă asocierea locului cu diferite experienţe produce un ataşament cosmopolit, în termeni de ,,prezent”. Salvarea moştenirii are şanse dacă ceilalţi constituenţi (arhitecţi, decidenţi, locatari) ar dobândi conştiinţa de membri ai comunităţii şi prin ea, cea de transcendenţă. Pentru aşa ceva  e nevoie de cunoaşterea istoriei locului, ca premisă a restaurării ideii de ,,viitor”. Cu o condiţie suplimentară pentru arhitecţi: vocaţie profesională.