Comunicarea constituie un studiu de caz care se bazează pe documente scrise, relevee, copii istorice și planuri de restaurare, mai precis de extindere a bisericii reformate din Viștea, de la începutul secolului XX. Aceste documente care au însoțit campaniile de inventariere, păstrate în mare parte la Institutul Forster din Budapesta, ne oferă o vedere de ansamblu asupra principiilor de restaurare ale vremii, care diferă față de cele stabilite mai târziu de Carta de la Veneția sau de Documentul despre autenticitate de la Nara. În 1910, biserica medievală nu a fost considerată suficient de valoroasă pentru a fi declarată monument istoric și restaurată ca atare.
La salvarea bisericii a contribuit descoperirea, cu doi ani mai târziu, a frescelor medievale, care au atras atenția Institutului de Protecție a Monumentelor Istorice de la Budapesta, picturile fiind dezvelite și copiate. În acea perioadă, chiar arhitectul trimis de institut, Ottó Sztehlo, a efectuat un plan de lărgire drastică a clădirii, care în final nu a fost realizat. Pericolul dărâmării parțiale a persistat în continuare, arhitectul Károly Kos însuși realizând noi planuri de lărgire al bisericii.
Un alt fenomen care reflectă mentalitatea vremii se referă la enoriașii reformați, care doar amenințați permanent cu aplicarea legii din 1881 pentru protejarea monumentelor, au fost împiedicați pentru un timp să acopere din nou imaginile pictate.
În 2008, două scene din două staturi de pictură diferite au fost scoase la lumină și conservate de restauratori. Cu ajutorul copiilor istorice putem să deducem că ambele staturi de murală au fost importante, fiecare reprezentând câte un ansamblu întreg.
Primul strat de frescă, datând din jurul anului 1330, complet necunoscut anterior, face parte din cercul stilistic al picturilor așa-numite italo-bizantine. Despre cel de al doilea strat, aparținând goticului internațional, avem mai multe informații, în principal datorită celor nouă copii de acuarelă realizate de István Gróh în 1913.