CETATEA BIZANTINĂ DE LA PĂCUIUL LUI SOARE,

JUD. CONSTANŢA

Ionuţ Oprea

În partea de sud-vest a Dobrogei, pe malul drept al Dunării, la circa 12 km dincolo de Ostrov şi la 9 km în amonte de Sucidava-Pârjoaia/Izvoarele, se află o insulă numită Păcuiul lui Soare, cu o lungime de 6 km, ce se întinde de la Ostrov până în dreptul dealului Dervent. Semnalarea iniţială sub forma unui zid în malul Dunării, socotit drept capătul unui pod de piatră¹, a fost urmată de săpături arheologice sistematice iniţiate în 1956 şi continuate până în prezent, ce au dezvăluit prezenţa în capătul nord-estic al insulei a unei cetăţi, astăzi distrusă în cea mai mare parte de apele Dunării². Deşi o serie de materiale, precum fragmente ceramice, ţigle, cărămizi, olane, un fragment de statuetă, vase de sticlă, fibule, catarame, aplici, obiecte de podoabă, monede şi mai ales doi denerali de sticlă, pledează pentru amplasarea unei staţii vamale în secolul VI la Păcuiul lui Soare, nu există nicăieri pe suprafaţa cercetată a insulei o depunere stratigrafică atribuibilă epocii romane³. Solul de natură sedimentară, format în special din nisip, iar la adâncimi mari din mâl de culoare neagră vânătă a influenţat decisiv maniera de construcţie a cetăţii. În ceea ce priveşte topografia insulei, s-a constatat că, în momentul în care a început construirea cetăţii, terenul se prezenta sub forma unui mamelon ceva mai înalt spre partea sa nord-estică ce coboară într-o pantă uşoară de la est spre vest, în porţiunea de teren mai înălţată, adică spre est, constructorii săpând şanţuri pentru fundaţii, în timp ce spre vest, au preferat amplasarea direct pe sol, întărindu-le la temelie prin aşezarea de straturi de pământ şi mortar. O dată cu ridicarea zidurilor era înălţat şi terenul din cuprinsul incintei prin stratificări succesive de pânze de nisip care, în apropierea zidului de incintă, alternează cu dungi de mortar căzut din rosturi în timpul construcţiei. Stratul de înălţare a fost acoperit cu o pânză de mortar mai groasă, care în unele locuri a căpătat aspectul unei plăci bine închegate. Operaţia de înălţare a fost făcută, pe de o parte împotriva inundaţiilor, pe de altă parte pentru a se putea consolida temeliile zidurilor, a căror bază a fost întărită în exterior printr-un strat de nisip înălţat până la nivelul ultimului prag⁴. Cetatea avea probabil o formă trapezoidală sau rectangulară, cu o suprafaţă iniţială apreciată ca variind între 3 şi 5 ha, din care se mai păstra în momentul începerii săpăturilor arheologice circa 1 ha⁵, restul, adică zona occidentală a cetăţii, fiind distrus de apele Dunării. În ceea ce priveşte fortificaţia bizantină⁶, din cercetările anterioare, începute în 1956, se cunoştea faptul că porţiunea păstrată din cetatea insulară este mărginită în partea de nord-est de un zid lung de 42 m, iar spre sud-est de un alt zid a cărui lungime măsoară 240 m, păstrat adeseori pe o înălţime de 5-6 m, chiar şi după intervenţia demantelatorilor târzii, din sec. XVIII-XIX⁷. Zidul de incintă, păstrat adeseori pe o înălţime de 5-6 m, cu lăţimea cuprinsă între 4,20 m şi 6 m, diferenţa de aproape 2 m fiind anulată printr-un sistem de praguri amenajate la nivelul fundaţiilor, pe ambele feţe. Zidurile sunt construite în sistemul “blocaj”, din blocuri de dimensiuni mari, de formă paralelipipedică, îngrijit fasonate, legate cu mortar compus din var, nisip şi pietriş de râu, cu adaos de cărămidă sfărâmată (mortar hidrofug) pentru umplerea rosturilor şi miezul alcătuit din blocuri de formă neregulată sau paralelipipedice legate cu mortar, totul sprijinit, din cauza nisipului aluvionar pe care a fost ridicată cetatea, pe o substrucţie de lemn, făcută din pari de stejar dispuşi vertical, peste care constructorii au aşezat în anumite locuri traverse, dispuse longitudinal şi transversal⁸. Dintre complexele fortificate exterioare, cel mai mare interes prezintă poarta, turnurile şi instalaţia portuară. Poarta, amenajată pe latura de nord-est, se prezintă sub forma unui turn de formă dreptunghiulară (14,70 x 10,50 m), pavat cu dale mari de piatră, reprezentând de fapt o platformă-temelie, formată din cinci rânduri de blocuri paralelipipedice suprapuse, cu unul sau două etaje şi două intrări (una, exterioară, de tip cataractă şi o a doua, interioară, amenajată în grosimea zidului de incintă, prevăzută de două canaturi blocate cu un drug de lemn, ale cărui capete intrau în câte o nişă amenajată în lateralele porţii, în această zonă păstrându-se "pornirile" unei bolţi din blocuri de piatră; accesul la etaj se făcea pe trepte de piatră construite în curtina de la vest de poartă⁹. Zidul de incintă dinspre partea vestică aflat în apele Dunării se compune din pietre de dimensiuni mai mici, iar aşezarea pietrelor în şiruri drepte pare a sugera existenţa unei alte porţi cetăţii. Nu este exclus să mai existe o poartă pe latura sudică a cetăţii. Alte elementele de fortificaţie sunt reprezentate de turnuri rectangulare pe latura nordică, un turn cu o latură semicirculară şi una dreaptă pentru a realiza cu zidul de incintă un unghi obtuz menit să constituie un obstacol în calea apelor şi mai ales a gheţurilor, asigurând glisarea lesnicioasă¹⁰, precum şi un turn de piatră semicircular, situat la vest de poarta mare a cetăţii, singurul de acest tip documentat până în prezent la Păcuiul lui Soare, ale cărui ziduri se întreţes cu incinta începând de-abia de la nivelul primului prag, până la acest nivel pietrele fiind adosate acesteia, ale cărui ruine se păstrează pe o lungime de 3,50 m începând de la zidul de incintă; paramentul exterior al laturii estice a turnului, ca şi zidul de incintă, sunt prevăzute cu două praguri (crepidae), late de 0,25-0,27 m, respectiv de 0,40 m; primul rând de pietre al temeliei era aşezat pe un "pat" din pari de stejar, ale căror capete se observă înfipte în pământ pe o lungime de încă 4 m spre nord¹¹. Instalaţia portuară, sau mai corect, debarcaderul, situat pe latura de sud-est a cetăţii (deoarece la data ridicării acesteia partea navigabilă a Dunării era constituită de braţul Ostrov) are o lungime de 24 m şi este reprezentat de o suită de platforme de piatră care, pe măsură ce înaintează spre exterior, coboară sub forma unor trepte, fiind flancat de două turnuri rectangulare şi având o intrare impunătoare spre cetate, largă de 4 m, cu o poartă confecţionată din doi batanţi de lemn placat cu fier; atât în dreapta, cât şi în stânga acestui acces, în lăţimea zidului de incintă, au fost amenajate câte trei deschideri (fante) prin care erau petrecute odgoanele folosite la legarea corăbiilor¹². Din cauza sedimentării nisipului, produsă cu deosebire în ultimii 200 de ani, posibilele anexe (dane, diguri) sunt acoperite cu nisip. În dreptul instalaţiilor portuare, în interiorul cetăţii, au fost dezvelite ruinele unei mari clădiri prevăzute cu o absidă. Orientarea acesteia, spre sud-vest şi lipsa vestigiilor creştine au determinat concluzia că nu este vorba de un edificiu de cult, destinaţia sa fiind probabil determinată de funcţionarea debarcaderului. La sfârşitul sec. XIII - începutul sec. XIV, se restrânge perimetrul locuit prin ridicarea unui nou zid de incintă în partea de sud-vest a cetăţii, din pietre neregulate ca formă, de mărime mică şi mijlocie, cu blocuri paralelipipedice pentru parament¹³.

Cetatea, construită a fundamentis de către bizantini X¹⁴, a fost ridicată anii 971-972 ca bază navală¹⁵, flota de la Păcuiul lui Soare având un triplu rol: a) împiedicarea drumului unei flote inamice (probabil kievienii, buni navigatori care reprezentau încă un pericol pentru Imperiul bizantin) care, venind pe firul apei dinspre gurile Dunării, ar fi încercat să atace oraşul Dorostolon, capitala themei bizantine din aceste părţi a imperiului; b) asigurarea legăturilor dintre regiunile bizantine de la nord şi de la sud de Dunăre; c) zădărnicirea oricărei încercări de pătrundere la sud de Dunăre a unor populaţii în migraţie sosite din stepele nord-pontice, având în vedere faptul că aici, în dreptul insulei Păcuiul lui Soare se află un străvechi vad de traversare a Dunării, Dervent¹⁶. Acest caracter iniţial al cetăţii se pierde curând, ea încetându-şi existenţa la scurtă vreme după zidire, poate prin anul 976, cu zidurile parţial demolate către 986, când bizantinii au pierdut controlul sudului Dobrogei şi nord-estului Bulgariei, cu excepţia Silistrei, pentru ca vieţuirea să fie reluată aici de-abia în jurul anului 1000¹⁷. Începând cu primii ani ai veacului al XI-lea, cetatea de la Păcuiul lui Soare îşi pierde caracterul eminamente de bază navală, la adăpostul zidurilor cetăţii urmând să se desfăşoare o intensă vieţuire care va dura, cu o întrerupere în secolul al XII-lea¹⁸, determinată de un incendiu provocat de invazia cumanilor din 1094, până în prima jumătate a secolului al XV-lea¹⁹, momentul ocupării Dobrogei de către turci. Din punct de vedere arheologic se constată pentru începutul secolului XI măsuri de refortificare a cetăţii în faţa pericolului peceneg sau uz, constând în construirea în deschiderea intrărilor porţii şi a debarcaderului a câte unui prag din pietre (închiderea cu ziduri seci a intrărilor)²⁰ Au fost înregistrate din punct de vedere stratigrafic, doar în interiorul perimetrului fortificat al aşezării, două straturi arheologice bine definite cu 6 niveluri de locuire, datând din ultimul sfert al sec. X până la începutul veacului al XV-lea²¹. A fost cercetată totodată şi necropola aparţinând aşezării medievale din sec. XIII-XIV²², fiind foarte probabil ca cimitirul de pe dealul Dervent să aparţină, în întregime sau parţial, locuitorilor care au vieţuit în secolul XI în interiorul zidurilor cetăţii de pe insula dunăreană Păcuiul lui Soare²³, această afirmaţie fiind motivată de observaţia că în partea cercetată din insulă nu a fost descoperită o necropolă din aceeaşi vreme, precum şi de faptul că durata scurtă a cetăţii şi implicit a vieţuirii, de doar câteva decenii, de la Dervent nu ar justifica întinderea necropolei sondate aici. După o fază iniţială a cetăţii, corespunzând ultimilor ani de domniei ai lui Ioan Tzimiskes, caracterizată prin construcţii interioare monmentale, sugerată de ruinele marelui edificiu cu absidă, singura construcţie contemporană cu zidul de incintă cunoscută până în prezent, vieţuirea este materializată prin locuinţe adâncite şi de suprafaţă, cu pereţii sprijiniţi pe temelii de piatră²⁴, cuptoare²⁵ şi materiale arheologice precum ceramică²⁶, unelte de metal, os sau piatră, arme şi piese de harnaşament²⁷, podoabe²⁸, ce evidenţiază preocupările locuitorilor de aici. Printre ocupaţiile meşteşugăreşti pot fi amintite practicarea metalurgiei fierului şi prelucrarea metalelor neferoase, a olăritului, a lucrului în lemn şi piatră, ca şi a unor ocupaţii mai aproape de lumea rurală, cum ar fi pescuitul, cultivarea plantelor, creşterea animalelor, meşteşugul casnic al prelucrării fibrelor textile - tors, ţesut, croit, cusut²⁹. Acest variat material arheologic documentează, împreună cu marea cantitate de monede descoperite aici (bizantine, tătăreşti, bulgăreşti, româneşti, sârbeşti, occidentale, ale despotului Ioan Terter, fiul lui Dobrotiţă³⁰), relaţii de schimb comercial nu numai cu regiunile mai apropiate, în special cu nordul Dobrogei, dar şi cu Bizanţul, Kievul, ţinuturile din spaţiul nord-caucazian, Asia centrală, Orientul Apropiat şi regiunea Golfului Persic, şi, implicit, rolul important din punct de vedere economic al acestei aşezări urbane³¹. Pe baza analizei izvoarelor scrise (Alexiada Anei Comnena, listele eparhiale, actele notarilor genovezi din Pera, portulanele vremii) şi arheologice s-a putut emite ipoteza că la Păcuiul lui Soare, o puternică vieţuire cu caracter civil, a fiinţat celebra localitate dunăreană Vicina, important centru comercial de la Dunărea de Jos, precum şi sediul unei mitropolii, care a funcţionat până în preajma anului 1359, Iakynth, primul mitropolit al Ungro-Vlahiei fiind şi ultimul mitropolit de Vicina. Această localizare propusă de Petre Diaconu³² a fost confirmată de descoperirea unui portulan medieval italian din anul 1296, în care se precizează că distanţa de la gurile Dunării la Vicina este de 200 de mile (genoveze), distanţă care plasează Vicina nu la gurile Dunării, ci în vecinătatea Silistrei. Dacă se poate afirma fără rezerve că, începând de la gurile Dunării până la Păcuiul lui Soare, nu se cunoaşte până în prezent nici o altă aşezare insulară care să conţină vestigii arheologice corespunzătoare în timp Vicinei, vestigii care să pledeze pentru existenţa aici a unui centru urban, cu o producţie proprie de mărfuri şi cu activitate comercială greu de egalat în acele vremuri, în ceea ce priveşte însă existenţa unei mitropolii, aceasta nu poate fi certificată din punct de vedere arheologic decât prin descoperirea însăşi a bisericii mitropolitane. Din nefericire, în condiţiile actuale de conservare a cetăţii, când cinci şesimi din suprafaţa ei au fost înghiţite de apele Dunării, problema descoperirii unei atari biserici nu se mai poate pune, singurele documente materiale de la Păcuiul lui Soare, creştine prin conţinutul şi semnificaţia lor, fiind numeroasele şi variatele cruci descoperite, simple sau relicviar, din bronz, plumb, argint sau rocă.

În ceea ce priveşte zidul de incintă, cercetat prin intermediul S I/1956, S II/1957, S II A/1958, S I A/1959, S I C/1959, S I D/1960, se cunoaşte faptul că se păstrează pe o înălţime care ajunge uneori până la 5-6 m, că lărgimea sa la înălţimea actuală păstrată este de 4,20 m, iar la baza sa de 5,90 - 6 m, diferenţa de grosime dintre bază şi înălţimea păstrată fiind obţinută printr-o serie de praguri (crepidae) dispuse pe verticala ambelor feţe ale zidului, în jumătatea lui inferioară. Zidurile au fost ridicate din blocuri de formă paralelipipedică, variate ca dimensiuni, cele mai multe cu lungimea de cca 1 m şi lăţimea de cca 0,50 m, dar şi altele lungi de 1,50 m şi late de 0,60-0,70 m, fasonate cu grijă. Blocurile de piatră folosite la baza zidului şi la alcătuirea treptelor sunt dispuse cu faţa scurtă spre exterior, urmărindu-se mereu ca blocul de deasupra să suprapună rostul format din alipirea altor două blocuri; uneori, după un bloc "lung" urmează unul sau chiar două cu faţa "îngustă" în exterior, iar alteori, după o serie de două-trei blocuri aşezate cu faţa lungă în exterior, urmează un bloc aşezat cu faţa scurtă în exterior. Miezul zidului este format atât din pietre mari de formă neregulată, de tipul emplectonului, dar mai ales, în tehnica "blocaj", din blocuri paralelipipedice, alcătuind o masă compactă de zidărie, formată prin suprapunerea unor planuri orizontale de blocuri legate cu mortar. Mortarul folosit este atât din var, nisip şi pietriş (prundiş de râu), folosit cu precădere pentru miezul zidului, cât şi din var, nisip şi praf de cărămidă, întâlnit mai ales la feţele zidurilor sau suprafeţelor expuse de tipul pavajelor, la care se adaugă cel hidrofug, din var şi praf de cărămidă, utilizat cu precădere pentru umplerea rosturilor dintre blocurile de piatră din compoziţia paramentelor. Dată fiind natura sedimentară a solului în care urmau să fie fixate temeliile, constructorii cetăţii au ales asigurarea stabilităţii zidurilor printr-o substrucţie de lemn, compusă din pari şi bârne de stejar, sesizată în zona paramentului exterior al zidului estic. Aici nu a fost săpat un şanţ de fundaţie, ci a fost nivelat terenul şi consolidat apoi cu pari de stejat înfipţi vertical în pământ în porţiunea pe care urma să fie ridicat zidul, ca şi în zona alăturată, situată până la o distanţă de circa 1 m de paramentul zidului. Blocurile de piatră aşezate direct pe substrucţia de lemn sunt, pe de o parte, mai mari decât cele obişnuite, iar pe de altă parte sunt cioplite cu mai puţină grijă. Umplerea spaţiilor şi a denivelărilor dintre blocurile de la bază s-a făcut cu sfărâmătură de piatră şi mortar, operaţia având drept scop realizarea unui plan orizontal de la care urma să se înceapă zidirea cu blocuri bine ecarisate. Pragurile sau crepidele se încadrează într-un sistem unitar, dar numărul lor este diferit în funcţie de zonă (3-4), înălţimea este determinată de înălţimea şi numărul blocurilor de piatră care intră în alcătuirea lor, iar lăţimea lor variază între 0,08 şi 0,50 m. În plus, din profilul malului de nord al S II nu rezultă o dispunere simetrică a lor pe paramente. În partea superioară a zidurilor se găseau probabil creneluri.

Din cercetările anterioare efectuate în zona porţii³³, după dezvelirea parţială din anii 1961-1964, se cunoştea faptul că poarta se prezintă de fapt sub forma unui turn poartă de formă dreptunghiulară, amenajat pe latura de nord-est a zidului de incintă a cetăţii, cu cea mai mare parte a sa în exteriorul planului incintei (în afara paramentului exterior al zidului incintei), cuprinzând în parterul său pasajul porţii, orientat perpendicular pe zidul incintei, pasaj prevăzut pe traseul său cu două închideri independente, una, exterioară, de tip cataractă şi o a doua, amenajată în grosimea zidului de incintă, ocrotită de două canaturi blocate cu un drug de lemn, în zona ei păstrându-se "pornirile" unei bolţi din blocuri de piatră. Turnul - poartă a fost realizat pe latura de nord a incintei, la o distanţă de 25 m de colţul de nord-est al cetăţii. Planul rectangular are latura lungă de 17,50 m şi pe cea scurtă de 11 m, prezentându-se ca o lărgire cu 3,70 m spre interior şi cu 8 m spre exterior a traseului zidului de incintă. Pe întreaga suprafaţă a viitorului turn poartă au fost bătuţi în nisip stâlpi (piloţi) din lemn de stejar, a căror existenţă a fost verificată doar la marginea temeliei, dar se poate presupune că, dacă solul n-ar fi fost întărit decât pe conturul viitoarei temelii a turnului poartă, întreaga parte centrală a acestei construcţii masive s-ar fi afundat în nisip, producându-se o tasare inegală şi turnul s-ar fi prăbuşit. Capetele acestora, rămase la nivelul de atunci al solului, au fost acoperite cu o placă de pietriş şi mortar, operaţie ce a dat o rezistenţă deosebită terenului care urma să suporte presiunea considerabilă a viitoarei construcţii. Temelia turnului poartă a fost construită ca o mare platformă înaltă de 2,50 m, cuprinzând cinci rânduri mari de blocuri ecarisate, ţesută cu temelia zidului de incintă. Pe această temelie platformă au fost ridicate zidurile propriu-zise ale turnului porţii, cu grosimi inegale: zidul frontal, dinspre nord, are o grosime de 3,90 m, iar cele două ziduri laterale dinspre est şi vest, grosimea de 2,20 m. Zidul de sud, dinspre incintă, al turnului poartă are grosimea de 3,20 m. Spre deosebire de zidul de incintă, a cărui lăţime la temelie depăşeşte cu 1,70 m pe aceea de la nivelul paramentelor (5,90 m faţă de 4,20 m), la zidurile turnului poartă această diferenţă este de numai 0,25-0,50 m pe laturile sale de est, nord şi vest. La ridicarea turnului poartă s-au folosit numeroase blocuri tăiate şi săpate în forme complicate, menite să asigure ţeserea zidăriei la punctele de intersectare a diferitelor suprafeţe. Printre aceste blocuri se numără cele mai simple, tăiate în formă de L, folosite la legătura dintre zidul incintei şi acela al turnului, blocuri în formă de L cu una dintre laturi de secţiune trapezoidală folosite la naşterea bolţilor în interiorul parterului turnului şi chiar blocuri cu peste 12 feţe care participă în zidărie la naşterea unui arc, la un colţ de încăpere şi la delimitarea golului în care aluneca drugul de blocare a canaturilor porţii. Ceea ce s-a păstrat din turnul poartă reprezintă de fapt o bună parte a zidurilor parterului său. Două nivele, separate prin planşee din lemn, constituite probabil din grinzi masive de stejar, suprapuneau eventual parterul, având în vedere descoperirea în încăperea turnului poartă a resturilor carbonizate ale acestora. Marea cantitate de olane, din categoria cu semne în relief, descoperită în încăperea turnului, ar pleda pentru existenţa unui acoperiş, înconjurat eventual de un coridor deschis protejat spre exterior prin zidărie crenelată. Probabil zidurile turnului poartă dominau cu 2 până la 4 m partea bine păstrată a zidului de incintă. Înălţimea totală a turnului poartă a fost reconstituită ipotetic până la 12 m, presupunând că primul etaj, la planşeul căruia se ajungea la o cotă de 5 - 5,50 m, avea la rândul său înălţimea de 3-4 m, necesară instalaţiei de manevrare a cataractei şi că deasupra se mai afla un al doilea etaj, se obţine o înălţime de circa 12 m.

Ele mai au astăzi o înălţime, măsurată de la nivelul de călcare al garnizoanei bizantine, deci de la nivelul amenajat artificial la sfârşitul lucrărilor de construcţie, de 0,50 m (înălţimea păstrată la zidul de nord, frontal, al turnului poartă, care a suferit o severă demantelare în perioada dominaţiei turceşti) până la 3,80 m (la zona de inserţie a zidului estic al porţii la zidul de incintă). La nivelul parterului, turnul poartă are un plan dreptunghiular cu latura lungă de 14,70 m şi cea scurtă de 10,50 m. El depăşeşte cu 8,50 m spre exterior şi cu 2 m spre interior paramentele zidului de incintă. Deci, turnul poartă în discuţie ţine locul zidului de incintă pe o lungime de 10,50 m.

Parterul este compus dintr-o încăpere de 7,40 x 5,80 m, mărginită de cele patru ziduri cu grosimile diferite consemnate mai sus. Această încăpere, făcând parte din pasajul porţii, se deschide atât spre exterior, cât şi spre interior. Deschiderea dinspre exteriorul cetăţii, practicată în zidul gros de 3,90 m din această parte, are o lărgime de 3,20 m şi prezintă pe traseul ei, la 1 m în spatele feţei exterioare a turnului, lăcaşurile de glisare pe verticală ale unei herse (cataractă). Late de 0,16 şi adânci de 0,23 m, cel de pe latura vestică fiind mult mai bine păstrat, aceste lăcaşuri sunt scobite în blocurile ecarisate ce compun în locul respectiv zidăria turnului. Intrarea era prin urmare blocată în această parte printr-o cataractă lată de 3,60 m şi groasă de 0,12-0,14 m, manevrată pe verticală printr-un mecanism situat la etajul turnului. Deasupra acestei intrări trebuie să se fi aflat, la o înălţime greu de precizat, o boltă cilindrică din blocuri de piatră. Cataracta trebuie să fi fost probabil în forma unei tăblii pline, din blăni de stejar întărite cu benzi de fier. La capătul opus al încăperii de la parterul tunului poartă, dinspre interiorul incintei, la o distanţă de 10,50 m de cataractă, se afla a doua trecere, sub forma unui coridor lung de 3,20 m. Lăţimea acestui coridor este tot de 3,20 m pe prima porţiune, lungă de 1,20 m, pentru ca apoi coridorul să se lărgească până la 3,60 m. Soluţia fragmentării coridorului prin lăţimi diferite a fost impusă de montarea canaturilor închiderii interioare. Cele două canaturi, susţinute de axe cu lăcaşul amenajat în punctul de lărgire a coridorului se deschideau înspre interior, iar în poziţia de închidere a porţii se sprijineau pe marginile şi pe bolta primei părţi a coridorului, aflată în faţa lor.

Naşterile bolţii s-au păstrat pe înălţimea a trei rânduri de blocuri. Reconstituirea arcului ei, care nu putea fi decât semicilindric, indică pe centru înălţimea maximă de 2,60 m. Ca particularitate a construcţiei sale, particularitate determinată şi de mărimea blocurilor folosite la ziduri, notăm că arcul porneşte din grosimea zidurilor laterale prin blocuri de formă trapezoidală. Deci, în loc de a folosi obişnuiţii bolţari, constructorii au realizat, începând de la înălţimea de 1 m, rânduri de blocuri pe planuri din ce în ce mai înclinate, planuri ce pornesc chiar de la colţurile încăperii parterului turnului poartă şi converg spre centrul pasajului. În spatele canaturilor, porţiunea mai lată a coridorului a fost la rândul ei acoperită cu o boltă, din naşterea căreia s-a păstrat un singur rând de blocuri la înălţimea de 2,80 m. Această înălţime, sensibil mai mare decât a bolţii primei părţi a coridorului, permitea deschiderea completă a canaturilor. Rezultă totodată că bolta din spatele canaturilor avea o înălţime maximă reconstituită de 4,50 m. Reconstituirea ţine seama de o boltă semicilindrică, considerată a fi singura soluţie posibilă pe temeiul urmelor păstrate şi a deschiderii mari, de 3,60 m.

Scara, descoperită în campania de săpături din 1967, cu ocazia degajării paramentului interior al zidului de incintă, la vest de turnul poartă, se prezintă ca un masiv de zidărie lung de 5 m şi lat de 2,20 m, situat pe faţa interioară a zidului de incintă, în colţul dintre acesta şi turn. Masivul zidăriei scării depăşeşte deci cu 0,20 m înspre interior faţa de sud a turnului poartă. Cu toată starea proastă de conservare a blocurilor de piatră, s-au putut păstra totuşi în condiţii mulţumitoare primele patru trepte, pe o înălţime de circa 1 m, trepte cu o lăţime şi înălţime constante, de câte 0,30 m. Scara trebuie să fi avut o pantă destul de accentuată, de 45 grade, atingând nivelul superior al turnului poartă la o înălţime de cca 5-5,50 m.

Pavimentul de piatră al încăperii turn se întinde spre interiorul cetăţii până în spatele pintenului stâng al porţii. În această zonă, constructorii n-au mai apucat să adauge pavimentului ultimele două rânduri de blocuri. Pentru a căpăta totuşi o oarecare orizontalitate, au îngrămădit pământul galben nisipos pe care l-au acoperit la nivelul platformei de piatră cu o placă de mortar.

În ceea ce priveşte cercetarea din campania 2000³⁴ a turnului porţii şi a curtinei de nord adiacente, s-a realizat studierea paramentelor interior şi exterior ale zidului de incintă şi obţinerea de date stratigrafice în zonele de racord cu zidurile de est şi de vest ale turnului porţii, dezvelirea completă a laturii de vest a acestuia, redegajarea de pământ a masivului scării de acces în turnul porţii, a extremităţii nordice a turnului porţii şi curăţarea integrală a pavimentului de piatră din încăperea turnului porţii, ca şi dezvelirea curtinei nordice la vest de poartă şi a pavajului cetăţii la sud de turn.

Stratigrafia. În ceea ce priveşte situaţia din interiorul cetăţii, studiul profilului malului vestic al C 1/2000, perpendicular pe zidul nordic de incintă, deşi incomplet, a documentat totuşi existenţa unui mic şanţ de fundaţie, la nivelul celei de a doua crepide, numărată de jos în sus, a zidului, ulterior realizându-se umplerea lui cu pământ conţinând mult mortar hidrofug, mortar alb, pietre şi cărămizi. Stratul gros de mortar de deasupra celei de a treia crepide a zidului, numărată de jos în sus, marchează probabil nivelul de călcare al constructorilor. Zidul a fost adâncit în nisip 1,20 m, sub zona sa cu pietre nefasonate neîntâlnindu-se substrucţia de lemn, deşi s-a sondat zona de sub baza zidului pe circa 1 m şi în ciuda faptului că sondajul din 1956, pe care C 1/2000 îl înglobează, înregistrase această realitate. Pe profilul malului vestic al C 2, de la paramentul exterior al incintei, din dreptul crepidei situate cel mai jos, porneşte un strat gros de mortar de 0,17 m, aceeaşi situaţie întâlnindu-se şi de la a doua crepidă, măsurată de jos în sus, acestea marcând momentele construirii cetăţii şi totodată ale înălţării terenului, prin straturi succesive de nisip şi mortar depuse intenţionat şi care, pornind de lângă zid, se depărtează în pantă uşoară. Precizăm că profilele malurilor vestice ale C 1 şi C 2, perpendiculare pe zidul nordic de incintă au documentat existenţa unui strat de pământ cenuşiu, mai prăfos, aparţinând vieţuirii secolului al XIV-lea, a unuia cenuşiu gălbui cu mulţi pigmenţi de mortar, aparţinând celei de a doua jumătăţi a secolului al XI-lea, ca şi a unuia cenuşiu vânăt, cu aproximativ aceeaşi compoziţie, marcând vieţuirea de la sfârşitul secolului al X-lea - începutul secolului al XI-lea. În C 3 săpătura s-a oprit pe nivelul de călcare al constructorilor cetăţii, reprezentat de o placă de mortar, iar în C 2 şi C 4 trebuie continuată până la atingerea "solului viu" şi pentru a verifica prezenţa substrucţiei de lemn.

Zidul nordic de incintă. În casetele practicate, înălţimea maximă păstrată este de 4,85 m la vest de poartă şi 4,20 m la est de aceasta. Atât C 1, cât şi C 2, practicate perpendicular pe zidul nordic de incintă, la vest de turnul porţii, indică faptul că zidul se lărgeşte prin câte patru crepide pe fiecare parament, cu lăţimi diferite (0,35 m, 0,20 m pe paramentul interior şi 0,30-0,55, 0,40-0,70 m, 0,42-0,62 m, 0,55-0,80 m) şi cu înălţimi cuprinse între ... şi 1,30 m. Pe paramentul interior crepidele sunt mai înguste, mai puţin pronunţate, în timp ce pe paramentul exterior sunt mult mai late, extinderea lăţimii zidului spre bază fiind obţinută prin intermediul unor crepide asimetrice, realizate de o parte şi de alta a paramentelor. Trebuie precizat că în C 2, pe paramentul exterior al zidului de incintă, crepidele sunt mai înguste în partea de vest, lăţindu-se spre est, adică în apropierea zidului turnului poartă. În C 3, practicată la est de turnul porţii, în colţul format de zidul estic al turnului poartă cu paramentul interior al zidului de incintă, zidul de incintă are o singură crepidă, lată de 0,23 m şi înaltă de 0,50 m. În ceea ce priveşte relaţia dintre zidul de incintă şi zidurile turnului poartă, în C 3 s-a putut constata prezenţa crepidelor atât la zidul de incintă, cât şi la cel estic al porţii, în timp ce în C 4 doar zidul turnului poartă a fost prevăzut cu praguri, nu şi zidul de incintă. Cele precizate anterior demonstrează de fapt o mare adaptabilitate a constructorilor la terenul insulei în general, dar şi la particularităţi strict locale ale anumitor zone în care s-a ridicat fortificaţia.

Zidurile turnului poartă. Atât latura vestică, cât şi cea estică a turnului porţii se păstrează pe o lungime de 11,50 m de la colţul format de zidul porţii cu zidul de incintă până la limita sa nordică. Lăţimea zidurilor vestic şi estic ale turnului poartă este de 2,40 m, cu precizarea că zidul vestic, la 2,40 m distanţă de la racordul zidului de incintă cu zidul turnului poartă, are un decroche de 0,10 m, în aşa fel încât lăţimea zidului este de doar 2,30 m. Aceste ziduri se lărgesc spre interiorul parterului turnului, astfel încât în dreptul intrării interioare a porţii ajung până la lăţimea de 3,65-3,70 m, iar în dreptul intrării exterioare la 3,30 m. Înălţimea maximă păstrată a zidurilor porţii este de 1,15 m de la pavimentul încăperii în sus, ajungând prin demantelare până la 0,15 m (cel estic) - 0,35 m ( cell vestic). Extremitatea nordică a porţii este marcată pe toate celel trei laturi cu un prag cu lăţimea cuprinsă între 0,36 - 0,38 - 0,43 m. În C 3, în colţul format de zidul estic al turnului poartă cu paramentul interior al zidului de incintă, zidul turnului prezintă două crepide, una lată de 0,37 m, atât la est de poartă, cât şi la sud de zidul acesteia, şi înaltă de 0,35 m, iar cealaltă, lată de 0,17 m în raport cu faţa primei trepte amintite şi înaltă doar de 0,15 m, prezentându-se doar ca o întăritură de colţ. În C 2, în zona de racord a zidului vestic al turnului poartă cu zidul nordic de incintă, se constată existenţa unei crepide, atât pe paramentul exterior al zidului de incintă, lată de 0,70 m, cât şi pe latura vestică a turnului poartă, lată de 0,36 m şi înaltă de 0,28 m. În C 4 zidul estic al turnului poartă coboară în două crepide succesive, prima cu lăţimea de 0,39-0,42 m şi înălţimea de 0,47 m, a doua lată de 0,40-0,42 m, cu înălţimea vizibilă de 0,12-0,15 m.

Scara de acces la nivelul superior al turnului poartă a fost descoperită în campania de săpături din 1967, cu ocazia degajării paramentului interior al zidului de incintă, la vest de turnul poartă, se prezintă ca un masiv de zidărie adosat turnului poartă, cu dimensiunile de 5 x 2,20 m, situat pe faţa interioară a zidului de incintă, în colţul dintre acesta şi turn, depăşind deci cu 0,20 m înspre interior faţa de sud a turnului poartă, compus din blocuri ecarisate de dimensiuni mai mici decât paramentul interior al incintei şi cel sudic al turnului poartă. Cu toată starea proastă de conservare a blocurilor de piatră, s-au putut păstra totuşi în condiţii mulţumitoare nu numai patru trepte, cum se menţiona anterior, ci şase trepte vizibile, cu următoarele lăţimi şi înălţimi măsurate de jos în sus: 0,31/0,12 m, 0,30/0,32 m, 0,32/0,32-0,36 m, 0,28/0,31 m, 0,38/0,30 m, 0,38/0,30. Patul de mortar care pornea din faţa primei trepte a scării cobora uşor spre vest, într-o pantă care masca de fapt adosarea scării la zidul de incintă.

În interiorul cetăţii, în S I/1956, la vest de turnul poartă, au fost descoperite ruinele unui zid, orientat aproximativ paralel cu zidul de incintă, considerat a fi fost construit odată cu zidul de incintă şi servind drept platformă de acces la treptele porţii. În legătură cu acest complex, reperat în 1956, dar degajat în C 1/2000, precizăm că se conturează un masiv de zidărie, compus din patru şiruri de blocuri de piatră cu dimensiunile de 3,10 m (E-V) x 2,15 m (N-S), dispus oarecum oblic faţă de linia zidului de incintă şi faţă de scara de acces în turnul porţii . Cert este că masivul de zidărie ajunge până în dreptul patului de mortar din faţa scării, iar al treilea rând de blocuri de la nord spre sud, care se află mai jos decât celelalte, a fost suprapus de de un pat de mortar care reprezintă nivelul de călcare din interiorul cetăţii. Mai sunt necesare degajări în suprafaţă pentru înţelegerea rolului acestui complex.

Pavimentul încăperii turnului poartă şi al cetăţii: Pavimentul de piatră al încăperii turnului porţii, vizibil pe o lungime de 13 m de la zidul care blochează poarta până la extremitatea nordică exterioară, se întinde spre interiorul cetăţii până în spatele pintenului stâng al porţii. În această zonă, constructorii n-au mai apucat să adauge pavimentului ultimele două rânduri de blocuri. Pentru a căpăta totuşi o oarecare orizontalitate, au îngrămădit pământul galben nisipos pe care l-au acoperit la nivelul platformei de piatră cu o placă de mortar. Pavajul cetăţii degajat la sud de turnul porţii pe o suprafaţă de 14 m (E-V) x 3,50 m (N-S), măsurată de la zid până la suprafaţa săpată pentru cercetarea necropolei, se compune din dale neregulate de piatră, mai bine păstrate la vest de intrare şi în cele două treimi dinspre vest, dinspre Dunăre ale intrării turnului porţii. În treimea estică a intrării în turnul porţii se păstrează un pavaj din pietre mărunte.

COMPONENTELE PROIECTULUI

1. INTERVENŢII DIRECTE ASUPRA MONUMENTULUI

CONSERVAREA TURNULUI POARTĂ – elementul pilot al programului de reabilitare şi valorificare turistică a cetăţii

Scopuri : protejarea materiei originare ; sugerarea volumetriei (ipotetice) iniţiale ; Amenajarea, în spaţiul porţii acum clar delimitat şi acoperit, a unui punct de informare şi expunere a materialului litic (în eventualitatea în care cercetările viitoare vor aduce la lumină astfel de vestigii) – turnul poartă este punctul de plecare pentru orice traseu de parcurgere a ansamblului de pe insulă.

Materializare : structură metalică, detaşată de componentele originare, pe care le îmbracă şi protejează ; se redau nivelurile de călcare interioare, prin platforme parţiale, purtate de structura metalică majoră introdusă ;

CONSERVARE ŞI AMENAJAREA PENTRU VIZITARE A DEBARCADERULUI

Premise : cercetat sumar, fără ca rezultatele să fie publicate şi deja afectat de o intervenţie improprie de protecţie (în anii ’70)

Scopuri: înlăturarea mortarului de ciment care accelerează degradarea zidăriei; evidenţierea, prin amenajarea minimală, care să permită reluarea cercetărilor arheologice şi de arhitectură, a componentelor funcţionale – terase, turnuri, canale;

Materializare: pasarelă de circulaţie suspendată deasupra zidului de incintă; platformă suspendată în zona unde au fost identificate urme (sumare) ale turnului sudic al complexului debarcaderului; la interiorul curtinei este amplasată o structură uşoară, cu fundare punctuală (în zone în care sondajele arheologice nu au surprins nici o urmă constructivă); construcţia – snack-bar - oferă vizitatorului o escală într-unul din punctele cele mai spectaculoase de pe traseu, într-un luminiş, în apropierea punctui terminus, unde zidul de incintă se pierde în Dunăre.

CONSERVARE ŞI AMENAJARE A CURTINEI

Scopuri: protejarea structurilor conservate; amenajarea platformelor de circulaţie;

Materializare: sprijinite pe o structură metalică detaşată de zidurile cetăţii; Local, de-a lungul zidului se desfăşoară şi un schelet metalic, cu rolul de a sublinia prezenţa zidului, aflat sub nivelul de călcare introdus; aceste structuri pot susţine şi acoperiri locale, uşoare, din pânză, în punctele vulnerabile sau în cele care oferă perspective spectaculoase asupra ruinei.

2. INTERVENŢII INDIRECTE

AMENAJĂRI PENTRU VIZITARE

Marcarea circulaţiilor care leagă fragmentele ansamblului – amenajări minimale, care exploatează caracteristicile locului – poteci cu pământ bătut, pietriş, nisip sau lemn – şi permit înlăturarea uşoară în cazul reluării cercetărilor pe traseele lor.

BAZĂ DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ, Dealul Dervent (modernizare şi extindere)

Situată pe panta sud-vestică a dealului Dervent, în dreptul insulei Păcuiul lui Soare, la circa 4 km de DN3 Călăraşi – Constanţa.

Realizată în anii ‘60, cu completări în anii ‘90

Compusă din:

- 6 spaţii de cazare, construite din chirpici, 3 cu două încăperi şi 3 unicamerale, cuprinzând 16 locuri pentru dormit

- 4 grupuri sanitare ”rurale”

- o bucătărie cu o sală de mese, cu o capacitate inferioară celei de cazare

un depozit-magazie de circa 15 mp

- “casa paznicului”

Dotări foarte modeste (nu există alimentare cu energie electrică, apa potabilă este asigurată prin intermediul unui puţ, mobilierul este foarte vechi, există o singură ambarcaţiune cu vâsle, cu o capacitate de maximum 8 persoane care asigură legătura dintre baza situată pe malul dobrogean şi insula în care se desfăşoară cercetarea arheologică a cetăţii)

Necesităţi:

- amenajarea unui spaţiu de depozitare mult mai mare şi prevăzut cu dotări minime (rafturi, mese) pentru materialul arheologic, actualul depozit putând, cu îmbunătăţiri, să funcţioneze doar ca magazie de unelte

- amenajarea unui mic muzeu de sit

- dotarea cu încă o ambarcaţiune, eventual mai mare, prevăzută cu motor

- renovarea şi suplimentarea spaţiului de cazare

- construirea unui gard de protecţie şi asigurarea pazei

- racordarea la o sursă de energie electrică

Recomandări:

- extinderea bazei ar trebui să se facă în afara spaţiului deja amintit, care se constituie într-un complex aparte prin amplasarea în trepte pe panta dealului şi prin aspectul pitoresc al căsuţelor

- construcţiile noi ar trebui realizate în aşa fel încât, prin mărirea gradului de funcţionalitate, să nu se afecteze echilibrul ansamblului

NOTE :

¹ Pamfil Polonic, raport 1898, Manuscrise Tocilescu, 5131, fol.67 v.

² I. Nestor, P. Diaconu, Săpăturile arheologice de la Păcuiul lui Soare, Materiale, 5, 1959, p. 587‑592; P. Diaconu, Săpăturile de la Păcuiul lui Soare, Materiale, 6, 1960, p. 653‑666; idem, Şantierul arheologic de la Păcuiul lui Soare, Materiale, 7, 1961, p. 599‑608; idem, R. Popa, N. Anghelescu, Şantierul arheologic Păcuiul lui Soare, Materiale, 8, 1962, p.713‑722; P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare, I, Aşezarea bizantină, Bucureşti, 1972, mai departe Păcuiul lui Soare, I; P. Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, II, Aşezarea medievală (secolele XIII-XV), Bucureşti, 1976, mai departe Păcuiul lui Soare, II.; P. Diaconu, Păcuiul lui Soare-Vicina, Byzantina, 10, 1976; P. Diaconu, G. Custurea, T. Papasima, P. Vlădilă, Materiale, Tulcea, 1980, p.493-495; P. Diaconu, T. Papasima, P. Vlădilă, G. Custurea, V. Sîrbu, Materiale, Braşov, 1981, p.435-436; P. Diaconu, T. Papasima, A. Panaitescu, Materiale, Vaslui, 1982, p.208-209; P. Diaconu, Oana Damian, Păcuiul lui Soare, în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992, Brăila, 1996, p.66-68, nr. 47; idem, în Cronica cercetărilor arheologice, campania 1993, Satu Mare, 1994, p. 47, nr. 94; idem, în Cronica cercetărilor arheologice, campania 1994, Cluj, 1995, p. 67, nr. 93; idem, în Cronica cercetărilor arheologice, campania 1995, Brăila, 1996, p. 87, n. 103; idem, în Cronica cercetărilor arheologice, campania 1996, Bucureşti, 1997, p. 43-44, nr. 75; idem, în Cronica cercetărilor arheologice, campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 55, nr. 61; P. Diaconu, Oana Damian, M. Vasile, Ostrov, com. Ostrov, jud. Constanţa, Păcuiul lui Soare, Cronica cercetărilor P. Diaconu, Krepost 10-15 vv. Păcuiul lui Soare v sveti arheologiceskih issledovania, Dacia, NS, 5, 1961, p.485-501; idem, Cetatea bizantină de pe insula Păcuiul lui Soare, Rev.muzeelor, 2, 1965, 1, p.15‑19; idem, Quelques problèmes relatifs à la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare à la lumière des dernieres fouilles archéologiques, Dacia, NS, 1966, 10, p.365‑371; idem, Cetatea bizantină din insula Păcuiul lui Soare, BMI, 1, 1971, p.3‑20; Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, M-Q, Bucureşti, 2000, p. 281-282, voce Păcuiul lui Soare.)

³ Păcuiul lui Soare, I, p. 52.

⁴ Păcuiul lui Soare, I, p. 55-58.

⁵ Păcuiul lui Soare, II, p. 15 şi n. 3.

⁶ Ion Nestor, Petre Diaconu, Săpăturile arheologice de la Păcuiul lui Soare, Materiale, 5, 1959, p. 587‑592; Petre Diaconu, Săpăturile de la Păcuiul lui Soare, Materiale, 6, 1960, p. 653‑666; idem, Şantierul arheologic de la Păcuiul lui Soare, Materiale, ⁷, 1961, p. 599‑608; idem, Radu Popa, Niţă Anghelescu, Şantierul arheologic Păcuiul lui Soare, Materiale, 8, 1962, p. 713‑722; Petre Diaconu, Krepost 10-15 vv. Păcuiul lui Soare v sveti arheologiceskih issledovania, Dacia, N.S., 5, 1961, p. 485-501; Radu Popa, Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreană cu trăsături urbane în veacurile XIII‑XIV, Studii, 1, 1964, p. 107‑115; Petre Diaconu, Cetatea bizantină de pe insula Păcuiul lui Soare, Rev.muzeelor, 2, 1965, 1, p. 15‑19; Dumitru Vîlceanu, Cu privire la tehnica de construcţie a zidului de incintă al cetătii bizantine de la Păcuiul lui Soare (secolul X), SCIV, 16, 1965, 2, p. 291‑305; Petre Diaconu, Quelques problèmes relatifs à la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare à la lumière des dernieres fouilles archéologiques, Dacia, NS, 10, 1966, p. 365‑371; Dumitru Vîlceanu, Debarcaderul şi problema poziţiei geografice a cetăţii bizantine de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 18, 1967, 4, p. 593‑615; Petre Diaconu, Cetatea bizantină din insula Păcuiul lui Soare, BMI, 1, 1971, 1, p. 3‑20; idem, Păcuiul lui Soare ‑ Vicina, Byzantina, 10, 1976, p. 409‑447; idem, Puncte de vedere privind cetatea de la Păcuiul lui Soare, CCDJ, 1, p.107‑112; P. Diaconu, R. Popa, Zidurile cetăţii. Poarta şi portul, în Păcuiul lui Soare, I, p. 27-46; Petre Diaconu, Dan Căpăţână, Date noi despre un turn al cetăţii Vicina, CCDJ, 5-7, 1988-1989, p. 153‑156.

⁸ Petre Diaconu, Radu Popa, Niţă Anghelescu, Materiale, 8, 1962, p. 714, 720.

⁹ D. Vîlceanu, Cu privire la tehnica de construcţie a zidului de incintă al cetăţii bizantine de la Păcuiul lui Soare (secolul X), SCIV, 1965, 16, 2, p. 291‑305; Păcuiul lui Soare, I, p. 27-29, 56.

¹⁰ R. Popa, Radu, La porte nord de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 1967, 11, p. 371‑392; idem, La porte nord de la forteresse byzantine du Xe siècle de Păcuiul lui Soare et ses relations avec l'architecture militaire byzantine, Actes du premier congrès international des études balkaniques et sud-est européennes, Sofia, 1970, 2, p.569‑577; Mira Dordea‑Voitec, L'étude de restitution de la porte nord de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 1967, 11, p.293‑299; Păcuiul lui Soare, I, p. 29-36.

¹¹ Păcuiul lui Soare, I, p. 36-37.

[1] P. Diaconu, D.Căpăţînă, Date noi despre un turn al cetăţii Vicina, CCDJ, 5-7, 1988-1989, p. 153, fig.1 B.

¹² D. Vîlceanu, Debarcaderul şi problema poziţiei geografice a cetăţii bizantine de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 18, 1967, 4, p. 593‑615; Păcuiul lui Soare, I, p. 38-45.

¹³ P. Diaconu, Cîteva consideraţiii în legătura cu un zid medieval de la Păcuiul lui Soare, BMI, 2, 1973, p. 33‑36; Păcuiul lui Soare, II, p. 11-14.

¹⁴ D. Vîlceanu, Cu privire la data de început a cetăţii de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 14, 1963, 1, p. 207‑222

¹⁵ P. Diaconu, Rolul cetăţii din insula Păcuiul lui Soare în cadrul situaţiei politice a Dobrogei la sfîrşitul secolului al X‑lea, Pontica, 1969, 2, p. 395‑400; idem, Puncte de vedere privind cetatea de la Păcuiul lui Soare, CCDJ, 1, 1985, p. 107‑112; Păcuiul lui Soare, I, p. 23-25.

¹⁶ P. Diaconu, Istoria Dobrogei în unele lucrări străine recente (I), Revista de istorie, 29, 1976, 6, p. 940.

¹⁷ Păcuiul lui Soare, I, p. 53; P. Diaconu, Istoria Dobrogei în unele lucrări străine recente (I), Revista de istorie, 29, 1976, 6, p. 940; P. Diaconu, Sur la présence des byzantins au Bas-Danube (IXe-XIVe siècles), RESEE, 32, 1994, 3-4, p. 369.

¹⁸ Păcuiul lui Soare, I, p. 54 şi n. 21; Silvia Baraschi, Cîteva accente la istoria aşezării de la Păcuiul lui Soare, CCDJ, 3-4, 1987, p.123‑132.

¹⁹ G. Custurea, Date noi cu privire la încetarea locuirii în aşezarea de la Păcuiul lui Soare, SCIVA, 33, 1982, 2, p. 238‑239.

²⁰ Păcuiul lui Soare, I, p. 54.

²¹ Păcuiul lui Soare, I, p. 51-55.

²² R. Popa, Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreana cu trăsături urbane în veacurile XIII‑XIV, Studii, Revista de istorie, 17, 1964, 1, p. 109; Păcuiul lui Soare, I, p. 55; Păcuiul lui Soare, II, p. 10; P. Diaconu, Oana Damian, Păcuiul lui Soare, jud. Constanţa, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1994, Cluj, 1995, p. 67, nr. 93; idem, Păcuiul lui Soare, jud. Constanţa, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1995, Brăila, 1996, p. 87, nr. 103; idem, Păcuiul lui Soare-Dervent, jud. Constanţa, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1996, Bucureşti, 1997, p. 43-44, nr. 75; Păcuiul lui Soare, jud. Constanţa, în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992, Brăila, 1996, p. 67, nr. 47.

²³ P. Diaconu, Un mormînt din secolul XI descoperit la Dervent, SCIV, 14, 1963, 1, p. 215.

²⁴ Păcuiul lui Soare I, p. 59-69; Păcuiul lui Soare II, p. 15-32.

²⁵ Silvia Baraschi, Un cuptor de ars oale de la Păcuiul lui Soare (secolul al XI‑lea), SCIVA, 25, 1974, 3, p. 461‑472.

²⁶ Păcuiul lui Soare, I, p. 71-136; Păcuiul lui Soare, II, p. 49-115; Silvia Baraschi, Despre capacele de lut de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 1972, 23, 4, 609‑617; idem, O ştampilă de bronz de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 1973, 24, 3, p.541‑544; idem, Sur la production céramique de tradition byzantine au Bas‑Danube, Etudes byzantines et postbyzantines, 1, 1979, p. 29‑37; idem, Despre ceramica uzuală din veacul XIII de la Păcuiul lui Soare, SCIVA, 33, 1982, 2, p. 222‑228; P. Diaconu, Silvia Baraschi, Tipuri de opaiţe de la Păcuiul lui Soare, Pontica, 7, 1974, p.387‑414; Corina Nicolescu, R. Popa, La céramique émaillée des XIIIe et XIVe siècles de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 9, 1965, 9, p. 337‑350; T. Papasima, Din nou despre producerea locală a ceramicii glazurate cu decor în sgraffito la Păcuiul lui Soare, Pontica, 23, 1990, p. 363‑365.

²⁷ Păcuiul lui Soare, II, p. 134-147.

²⁸ Păcuiul lui Soare, I, p. 137-162; Păcuiul lui Soare, II, p. 116-133; Silvia Baraschi, Pendentif de plomb avec inscription (XIe siècle), RESEE, 16, 1976, 1, p. 159‑161; V. Culică, Tipar pentru turnat cercei de la Păcuiul lui Soare, Pontica, 12, 1979, p. 203‑206; Oana Damian, Despre un atelier pentru confecţionat piese din plumb de la Păcuiul lui Soare, Pontica, 25, 1992, p. 309‑322; P. Diaconu, Einige Zierate und Zaumzeugstucke von Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 13, 1973, p. 501‑506; idem, Boucle d'oreille en croissant découverte à Păcuiul lui Soare, RESEE, 12, 1975, 3, p. 395‑404; idem, Parures du XIe siècle découvertes à Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 9, 1965, p. 307‑323; idem, Quelques considérations sur les briquets de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 1972, 16, p. 317-323; idem, Plăsele de pumnale de la Păcuiul lui Soare, Ialomiţa, 1977, p. 80‑82; idem, Două pandantive foliforme de bronz de la Păcuiul lui Soare, CCCDJ, 3-4, 3-4, 1987, p. 113‑114; idem, A. Atanasiu, A., Două pandantive circulare de plumb de la Păcuiul lui Soare, SCIV, 20, 1969, 4, p.623‑624; P. Diaconu, Silvia Baraschi, Objects of bone and antler from Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 17, 1973, p. 351‑359; P. Diaconu, A. Panaitescu, Tipare de la Păcuiul lui Soare pentru obţinerea de obiecte de podoabă în tehnica presării, Pontica, 15, 1982, p. 263‑267; A. Panaitescu, Meşteşugul prelucrării osului la Păcuiul lui Soare, Pontica, 17, 1984, p. 231‑236; T. Papasima, Despre sigiliile în alb din cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (jud.Constanţa), SCIVA, 33, 1982, 2, p. 236‑237; idem, Altă tehnică în confecţionarea podoabelor la Păcuiul lui Soare, Pontica, 20, 1987, p. 353‑354.

²⁹ Păcuiul lui Soare I , p. 163-179; Păcuiul lui Soare II, p. 33-48 ; P. Diaconu, Despre unele meşteşuguri de la Păcuiul lui Soare (sec.X‑XI), CCDJ, 3-4, 1987, p. 115‑121.

³⁰ Pentru descoperiri monetare vezi B. Mitrea, în Păcuiul lui Soare, I, p. 181-211; O. Iliescu, în Păcuiul lui Soare, II, p. 148-163; N. Conovici, RESEE, 13, 1975, 4, p. 599-605; N. Conovici, R. Lungu, Un nou tezaur de monede bizantine descoperit la Păcuiul lui Soare, SCIVA, 31, 1980, 3, p. 397‑402; G. Custurea, Precizări cu privire la cronologia unor monede medievale descoperite la Păcuiul lui Soare, SCIVA, 31, 1980, 4, p. 641‑642; G. Custurea, T. Papasima, Monede bizantine descoperite la Păcuiul lui Soare (catalog), Pontica, 25, 1992, p. 363‑380; P. Diaconu, Monede rare şi inedite din epoca feudală de început descoperite la Păcuiul lui Soare şi împrejurimi (Dobrogea), SCIV, 15, 1964, 1, p.143‑147; idem, Cîntare pentru verificat greutatea perperilor de Vicina, SCN, 6, 1975, p. 243‑245; idem, SCN, 6, 1975, p.247; idem, Cerc.Num., 3, 1980, p. 73-76; idem, Un tezaur de monede bizantine din secolul al XI‑lea descoperit la Păcuiul lui Soare, Muz.Nat., 1976, 3, p.235‑239; idem, RESEE, 19, 1981, 3, p.485-488; idem, Monede rare descoperite la Păcuiul lui Soare, jud.Constanţa, BSNR, 1983‑1985, 77‑79, p. 433‑436; idem, V.Culică, Izvestija Sofia, 26, 1963, p. 249-256; Elena Isăcescu, Tezaurul de monede medievale de la Păcuiul lui Soare, SCN, 5, 1971, p. 345‑353; idem, Un alt tezaur monetar găsit la Păcuiul lui Soare (jud.Constanţa), SCN, 6, 1975, p. 253‑257; cronici monetare: Antoaneta Vertan, G.Custurea, Pontica, 13, 1980, p.359, nr.228; idem, Pontica, 14, 1981, p. 335-339, nr. 281-304; idem, Pontica, 15, 1982, p.288, nr.634-639; idem, Pontica, 21-22, 1988-1989, p.385, nr.1349, 1350, p.384, nr.1342, p.381, nr. 1314. Vezi şi Gh. Mănucu Adameşteanu, Istoria Dobrogei ]n perioada 969-1204. Contribuţii arheologice şi numismatice, Bucureşti, 2001, p. 219, 232-235, 253-259, 324,

³¹ R. Popa, Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreană cu trăsături urbane în veacurile XIII‑XIV, Studii, 1964, 1, p. 107‑115

³² Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, Pontica, 3, 1970, p. 275-295; P. Diaconu, Păcuiul lui Soare - Vicina, Byzantina, 8, 1976; P. Diaconu, Iarăşi despre localizarea Vicinei, Rev.de istorie, 34, 1981, 12, p. 2311‑2316.

³³ R Popa, La porte nord de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 11, 1967, p. 271-292; idem, La porte nord de la forteresse byzantine du Xe s. de Păcuiul lui Soare et ses relations avec l'architecture militaire byzantine, în Actes du premier congrès international des études balkaniques et sud-est européennes, Sofia, 1970, p. 569-577; Mira Dordea-Voitec, L'étude de restitution de la porte nord de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare, Dacia, NS, 11, 1967, p. 293-299; Păcuiul lui Soare, I, p. 29-36.

³⁴ P. Diaconu, Oana Damian, M. Vasile, Ostrov, com. Ostrov, jud. Constanţa, Păcuiul lui Soare, Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2000, Suceava, 2001, p. 170-172, nr. 141.

Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003