Hanna DERER

Īntre supraevaluare și reglementare nocivă

 

Pentru a deveni „cultural”, patrimoniul construit trebuie investit cu semnificații. Cei cărora le revine această misiune sīnt, pe de o parte, societatea, prin comunități locale și / sau (mai nou) patrimoniale, și, pe de altă parte, specialiștii īn domeniu. Dacă reprezentanții celei dintīi au libertatea de a se lipsi de orice fel de motive, cei din urmă sīnt, dimpotrivă, responsabili cu identificarea și expunerea argumentelor științifice īn baza cărora se instituie sau nu un regim de protecție sau altul. Fiind vorba despre un domeniu al interpretării (și nu de o știință exactă), nu sīnt excluse nici subevaluările care, prin urmare, pot determina pierderea (bine-cunoscută) de valori culturale, dar nici supraevaluările (ilustrate prin studii de caz) care, prin urmare, pot pune sub semnul īntrebării īnsuși statutul de monument istoric. Fiind mai ample și mai complexe decīt un singur imobil (chiar dacă este vorba despre un ansamblu de arhitectură), deseori lipsite de componente clasate (dar deloc mai puțin semnificative cel puțin la nivel local), zonele construite protejate (ilustrate prin studii de caz) sīnt inevitabil mai dificil de interpretat, erorile putīnd să conducă la reglementări urbanistice care au (la rīndul lor) ca efect distrugerea resursei culturale.