EVRICA! .... ȘI APOI? SOARTA MONUMENTELOR ARHEOLOGICE DUPĂ DESCOPERIRE: COVASNA – CETATEA ZÂNELOR

Paul PUPEZĂ (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

Săpătura arheologică este prin definiție o activitate distructivă. Din pământul săpat informațiile se pot obține o singură dată, concluziile ulterioare având la bază doar aceste informații. Avem o singură șansă de a săpa un sit arheologic. O săpătură arheologică o dată efectuată nu poate fi „resăpată”. Ceea ce implică o doză mare de responsabilitate din partea celui care sapă.

Pe măsură ce tehnica evoluează, informațiile obținute din săpătura arheologică sunt mai numeroase decât în urmă cu 10, 20 sau 50 de ani. Săpătura de mâine este mai performantă decât cea de ieri sau de astăzi. Ca urmare, de ce mai săpăm astăzi? Pentru că, în spatele deciziei de a deschide o săpătură arheologică stau o serie de necesități actuale ale societății. Săpătura arheologică este actuală și nu poate fi înlocuită (încă) de metode nedestructive, noninvazive.

Indiferent de necesitățile care au dus la efectuarea unor săpături arheologice, momentul evrika! nu poate fi singular. După momentul descoperirii, după săpătură, trebuie să urmeze, printre altele, conservarea, prelucrarea, restaurarea sau publicarea. Toate aceste etape implică resurse, cele mai importante fiind cele financiare și temporale. Eliminând din ecuație presiunile imediate, de genul distrugerea unui sit prin construirea unei autostrăzi, etapele ce urmează săpăturii și resursele implicate pot determina efectuarea sau nu a unor investigații viitoare în teren. Cât de necesară mai este dezvelirea unui monument antic în condițiile în care, din lipsa resurselor, acesta nu poate fi conservat sau publicat? Sau, o dată expus intemperiilor după dezvelire, riscă să fie chiar distrus?

În aceste condiții se pune întrebarea de a săpa sau a nu săpa? Nu este nici o întrebare retorică nici una filosofică, ci una extrem de pragmatică, ancorată în responsabilitatea celui care efectuează o săpătură. Cazul cetății dacice de la Covasna este unul relativ moderat în peisajul săpăturilor actuale, în care această întrebare se poate ridica (încă) relaxat.

Însă, întrebarea rămâne. Săpăturile, mai ales cele sistematice, trebuie făcute pentru a satisface unele nevoi actuale ale societății sau trebuie ținut cont de o perspectivă de ansamblu asupra patrimoniului național care să cuprindă nu doar ziua de azi ci și următorii 10, 20 sau 50 de ani? Patrimoniul este o resursă a ca oricare alta și ca oricare altă resursă este epuizabilă.