COSTUL, ETAPELE ŞI PREŢUL SUPRAVIEŢUIRII UNUI MONUMENT. STUDIU DE CAZ: TROPAEUM TRAIANI

Emil Sever GEORGESCU (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă, București),

În această comunicare se va face o evaluare preliminară a impactului pe termen lung a factorilor de mediu care reprezintă cauze ale degradării monumentelor din piatră şi pentru a căror conservare sunt necesare costuri, în comparaţie cu alte monumente din ţară şi ratele anuale critice de eroziune date de UNESCO (UNESCO-ENEA, 2013), cu detalii despre Tropaeum Traiani.

Există un mecanism al civilizaţiilor prin care anumite componente tangibile de cost produc valori intangibile în sens patrimonial. Pentru un obiect care a devenit monument nu este relevant preţul de cost, respectiv totalul cheltuielilor efectuate la crearea acestuia ci preponderent costurile din viitor. În termenii ştiinţelor economice actuale, menţinerea valorii patrimoniale este dată de „dorinţa/disponibilitatea de a plăti” (willingness-to-pay) a consumatorilor individuali exprimată pentru bunurile în cauză, fiind definită o valoare culturală, care coexistă alături de valoarea economică, socială, colectivă, istorică, de simbol, de autenticitate etc. (Throsby, 2007; Iacob et al, 2012).

Tropaeum Traiani a fost de la început un monument al victoriei Imperiului Roman asupra coaliţiei dacilor şi aliaţilor lor, un simbol militar, istoric, de artă romană etc. Costul iniţial trebuie să fi fost considerabil. În peste 1900 de ani a fost distrus de cutremure, demantelări şi climat, acoperit de depuneri, iar supravieţuirea sa este sub forma replicii din 1977 de peste baza romană, ca şi a pieselor din muzeul local. Costuri şi schimbări în paradigma valorii sale au existat pe tot parcursul existenţei sale, de exemplu prin refolosirea utilitară a unor blocuri de piatră; săpăturile arheologice şi recuperarea au implicat costuri, iar replica a suferit deteriorări în timp şi a fost reparată.

Se poate pune întrebarea: cum ar fi arătat Tropaeum Traiani dacă ar fi rămas întreg de la anul 109 d. Chr.? Observaţiile de teren şi testele din SUA pentru marmură, în anii 1980-1990 sub ploi acide măsurate au consemnat rate de eroziune de 0,75 mm...1,5 mm/100 ani. Tot în SUA (Ketola et al, 2000), consemnează valori de eroziune de cca. 1,5 mm pe secol pentru calcar. Procesele chimice pot să se intensifice de 1,5...2 ori la fiecare creştere de 10 grade Celsius, iar în condiţii tropicale rata de degradare poate creşte de 20... 40 ori ! Date masurate la sit de observaţie dau 0,015 – 0,030 mm/an pentru marmură si 0,025-0,045 mm/an pentru calcar, deci mult mai mari pe secol (Brimblecombe, 2003).

Clima şi poluarea au produs eroziuni şi/sau procese chimice încă din era Imperiului Roman, dar condiţiile erau diferite de cele de azi (McCormick et al, 2012). Dacă am aplica constant ratele de azi la Tropaeum Traiani, nivelurile de eroziune ar fi atins aproape 30 mm în epoca noastră şi ne îndreptăţesc să afirmăm că eroziunea în peste 1900 de ani ar fi limitat sau ar fi făcut indescifrabil mesajul, deoarece multe detalii s-ar fi şters. Piesele din calcare locale de la Tropaeum Traiani au fost însă expuse câteva secole în lucrare iar altele alături, după ce au căzut pe teren, apoi au stat în pământ iar alţi 90 de ani expuse majoritar în aer liber. De aceea, poate că 1mm/secol este prea mult pentru cei 1800 de ani anteriori, fără poluarea de azi. Un model cu rate de cca. 0,2 mm/secol din epoca romană până în cea modernă şi sporit doar pentru ultimele secole, ar da eroziuni de 4-10 ori mai mici. Acestea corespund observaţiilor lui Tocilescu privind starea pieselor la dezgropare.

Prin comparaţie, ansamblul de la Forul Imperial din Roma, Columna Traiana, Columna Aureliană şi dacii de pe Arcul lui Constantin, par sa fi supravieţuit cu eroziuni mai reduse decât cele discutate, dar marmura de Carara are alte proprietăţi iar climatul din Roma este mai blând decât cel din Dobrogea.