CERCETARE ŞI RESTAURARE ÎN ULTIMELE PATRU DECENII

Gheorghe I. Cantacuzino

În cele ce urmează nu vor fi urmărite problemele teoretice legate de cercetarea şi restaurarea monumentelor istorice, care s-au aflat în atenţia specialiştilor¹, ci vor fi expuse câteva succinte constatări privind unele aspecte ale cercetării şi restaurării monumentelor în decurs de circa 45 de ani.

Cercetarea arheologică în vederea restaurării urmăreşte obţinerea datelor care să ducă la cunoaşterea istoriei monumentului, pentru încadrarea lui într‑un anumit context, temporal şi spaţial, pentru stabilirea locului sau specific în istoria culturii unei anumite epoci şi a unei anumite regiuni. Informaţiile obţinute prin metodele arheologice pot privi, datarea, etapele de construcţie şi evoluţia monumentului (adăugiri, transformări etc). Cercetarea monumentului nu poate fi ruptă de cercetarea mediului, a aşezării în care el este cuprins, fiind necesară corelarea datelor arheologice cu cele ale altor izvoare. O adevărată punere în valoare priveşte nu numai păstrarea monumentului prin restaurare ci şi, cu precădere, dezvăluirea semnificaţiei sale.

După 1960 şi până la sfârşitul anului 1977 lucrările de cercetare a monumentelor – studii istorice, cercetare arheologică, cercetare a arhitecturii – a asigurat temeiul ştiinţific al restaurării, în cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice (denumită din 1971 – DMIA, din 1975 – DPCN) unui mare număr de monumente şi ansambluri de o deosebită importanţă. Între 1959–1969 DMI a efectuat lucrări de restaurare la un număr de 102 monumente sau ansambluri şi intervenţii urgente la alte 134 obiective. În cadrul DMI (la conducerea căreia s-au aflat în cursul anilor Virgil Bilciurescu, prof. Grigore Ionescu, prof. Richard Bordenache, prof. Vasile Drăguţ), restaurarea monumentelor s-a desfăşurat sub îndrumarea unor arhitecţi de un deosebit prestigiu, care au marcat evoluţia restaurării în a doua jumătate a secolului XX: Ştefan Balş, Rodica Mănciulescu, Virgil Antonescu, Eugen Chefneux, Mariana Angelescu, Ioana Grigorescu, Nicolae Diaconu, precum şi Paul Emil Miclescu, Ion Balş, Ion Dumitrescu, Titu Elian, Eugenia Greceanu, sub a căror îndrumare au evoluat alţi arhitecţi ajunşi la rândul lor la deplină maturitate: Liana Bilciurescu, Cristian Moisescu, Sanda Ignat, Marina Iliescu, Virgil Polizu, Constanţa Carp, Şerban Popescu-Dolj, Niels Auner şi alţii.

Cercetarea urmărea cunoaşterea diferitelor etape de construcţie, în care caz rezultatele săpăturilor se adăugau celor obţinute prin cercetarea elementelor arhitecturale, prin decapări ale tencuielii, sondaje în zidărie etc, reamenajarea „nivelelor de călcare originare” şi marcarea pe teren a urmelor vechilor construcţii dispărute. Importanţa rezultatelor acestor cercetări nu se rezumă la furnizarea datelor necesare proiectelor de restaurare. Cercetarea unor monumente a putut aduce contribuţii importante în domeniul istoriei artei. Poate că unele aspecte ar putea fi discutate. Coborârea nivelului terenului în jurul unor monumente sau în cuprinsul unor ansambluri, justificată teoretic de către cei care o preconizau prin cerinţele unei restaurări istorice – urmărind readucerea obiectivului la proporţiile iniţiale şi scoaterea la iveală a unor detalii acoperite de depuneri mai recente – nu era întotdeauna justificată. Dificultatea de a se respecta, într-un ansamblu, cotele de nivel ale terenului din momentul construcţiei unor clădiri ridicate la date diferite este deosebită. O reticenţă extremă faţă de coborârea nivelului terenului în jurul monumentelor este impusă de pericolul pe care îl reprezintă înlăturarea straturilor depuse succesiv, care marchează tocmai etapele de evoluţie a monumentului². În unele cazuri (castrul Drobeta, de exemplu) execuţia unor astfel de lucrări a avut urmări grave.

Între cercetările arheologice efectuate în cadrul DMI 1960 – 1977 pot fi menţionate cele conduse de Dinu V. Rosetti (Bărăţia – Câmpulung, Piteşti – biserica Sf.Gheorghe, mănăstirea Horezu); Radu Florescu (castrul Drobeta); Radu Heitel (Alba Iulia, Sebeş, Câlnic, Cricău, Prejmer, Voroneţ, mănăstirea Neamţ, mănăstirea Aninoasa); Nicolae N. Puşcaşu (Densuş, mănăstirea Putna, mănăstirea Suceviţa, mănăstirea Dobrovăţ, cetatea Făgăraş); Voica Maria Puşcaşu (Drobeta, cetatea Făgăraş, mănăstirea Strehaia, mănăstirea Putna, mănăstirea Suceviţa, mănăstirea Dobrovăţ); Alexandru Bogdan (Castelul Corvinilor – Hunedoara , Tg. Mureş); Gh. I. Cantacuzino: (ruinele vechii mănăstiri Moldoviţa, M-rea Humorului, în colaborare cu Elena Busuioc, cetatea Poenari, Târgovişte, mănăstirea Tismana, mănăstirea Vodiţa, Mărcuţa, mănăstirea Cetăţuia – Iaşi, Brădet, Sânpetru, Războieni, Câmpulung; Mariana Beldie-Dumitrache (Hărman, cetatea Aiud, Braşov – biserica Sf. Nicolae din Schei, Criş – castelul Bethlen, Feliceni, jud. Harghita – biserica reformată, Mediaş – biserica Sf. Margareta, Vad, jud. Cluj, Drăuşeni); Lia şi Adrian Bătrâna: mănăstirile Secu, Bistriţa, Cotmeana, Comana, Baia – ruinele bisericii catolice, Bistriţa – casa Ioan Zidarul, Rădăuţi – biserica Sf. Nicolae); Luminiţa Munteanu-Dumitriu (Mera, Braşov – biserica Sf. Nicolae din Schei, Sadu); Alexandru Rădulescu (Suceava, m-rea Putna); I. Motzoi-Chicideanu (ansamblurile mănăstireşti de la Bradu, Berca, Mera). Trebuie menţionate şi participări ale unor specialişti din alte instituţii: Vl. Zirra: (mănăstirea Galata – Iaşi, mănăstirea Dragomirna), N. Constantinescu (mănăstirea Cozia, Curtea de Argeş), M. D. Matei (Suceava, mănăstirea Putna), P. I. Panait (Bucureşti).

Arheologii care au lucrat la DMI între 1960 şi 1977, cei mai mulţi veniţi la scurt timp după terminarea facultăţii sau imediat după absolvire, au avut şansa să se specializeze în domeniul arheologiei medievale pe monumente, folosind experienţa în domeniul restaurării a unor reputaţi arhitecţi care conduceau proiectele de restaurare. Această colaborare a fost benefică pentru toţi, chiar dacă în anumite cazuri vor fi existat discuţii mai aprinse. Tocmai lucrul în cadrul aceleiaşi instituţii a făcut ca rezultatele colaborării directe între arheologi şi arhitecţi în procesul de cercetare în vederea restaurării să fie remarcabile.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii patrimoniului cultural naţional, în 1975 DMIA s-a transformat într-o nouă instituţie, DPCN, cu atribuţii lărgite şi în domeniul patrimoniului cultural mobil. Activitatea de restaurare şi de cercetare în vederea restaurării a continuat. Dar la sfârşitul anului 1977, DPCN a fost practic desfiinţată (pretextându-se continuarea atribuţiilor de evidenţă a patrimoniului şi de avizare de către o restrânsă direcţie din cadrul CCES, care fost denumită DEPCN). Aceasta a însemnat încetarea brutală a restaurărilor, închiderea şi lichidarea şantierelor, transferarea în alte instituţii a arhitecţilor, inginerilor, arheologilor, pictorilor restauratori şi tuturor celorlalţi specialişti. Întreruperea lucrărilor a provocat degradarea multo obiective aflate în lucru. În câteva cazuri lucrările au fost reluate cu mijloace proprii de beneficiari. Între aceste rare excepţii s-a numărat mănăstirea Putna, unde lucrările de restaurare a ansamblului şi în special a casei domneşti, însoţite de cercetări arheologice au fost reluate de Mitropolia Moldovei şi Sucevei. La Câmpulung restaurarea începută în 1976 a „casei egumeneşti”, întreruptă, a fost reluată după vreo doi ani în cursul căreia clădirea se deteriorase, cu fondurile Patriarhiei Române. În cei 12 ani care au trecut până la sfârşitul lui 1989, restaurări s-au mai făcut numai cu fondurile beneficiarilor iar cercetări arheologice la solicitarea conducătorilor proiectelor de restaurare.

La începutul anului 1990 au fost înfiinţate organismele cu atribuţii în domeniul protecţiei monumentelor istorice: Comisia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice şi Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. DMASI avea însă numai atribuţii în domeniul evidenţei şi avizării. Ulterior avea să i se adauge un atelier de proiectare, adus de la Universitatea de Arte, care întocmea proiecte pentru unele obiective pentru a căror restaurare se alocau bani din bugetul de stat, prin Ministerul Culturii; pentru alte proiecte se încheiau contracte cu firme de proiectare, tot prin contracte cu firme specializate executându-se şi lucrările. Lipsa unei legături directe între arhitecţii care conduceau proiectele de restaurare şi arheologi au făcut ca în unele cazuri (când s-a considerat că cercetările nu sunt necesare (săpături pentru subzidire sau drenaje) să se provoace distrugeri ale unor vestigii arheologice³.

În octombrie 1994 Ministerul Culturii (după ce anterior transformase Comisia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în Comisia Naţională a Monumentelor Istorice) a hotărât desfiinţarea DMASI, atribuţiile de avizare trecând unei Direcţii a Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, atelierul de proiectare devenind Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional (CPPCN). Problemele legate de gestionarea fondurilor pentru cercetarea, proiectarea şi execuţia lucrărilor de consolidare–restaurare şi punere în valoare a monumentelor reveneau Oficiului Naţional pentru Protejarea Patrimoniului (ONPP). Prin Legea privind protejarea monumentelor istorice nr.422/18 iulie 2001 (modificată prin Legea nr.259/23 iunie 2006) CPPCN a fost reorganizat în Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (INMI) , în ale cărui atribuţii nu mai intra proiectarea, iar ONPP a fost reorganizat în Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice (ONMI).

Cercetarea arheologică a monumentelor care se restaurează (în legătură cu organizarea căreia ar fi utile prevederi amănunţite în legea privind protejarea monumentelor istorice sau în cea privind protecţia patrimoniului arheologic) se execută prin contracte între proiectant şi arheologii care lucrează în regim privat, în firme specializate sau arheologii de la muzee, institute şi au instituţii de învăţământ superior. Încercarea unei firme de proiectare (Abral Artproduct SRL) de a avea angajat un arheolog pentru cercetările legate de proiectele de restaurare, (în anii 2000–2002) nu s-a putut din păcate susţine economic, în pofida unei activităţi deosebite (13 proiecte în 2001). S-a remarcat prin ceea ce a realizat SC Damasus SRL din Braşov, SC Arheotrans SRL din Cluj şi SC Clio Consult SRL din Sibiu. Nu ştiu în ce măsură au putut fi acoperite, în întreaga ţară, necesităţile impuse de proiectele de restaurare (în 2006, din 64 puncte în care s-au efectuat săpături privind perioada medievală numai 8 au fost legate de restaurări). Se face simţită lipsa specialiştilor în arheologie medievală obişnuiţi să lucreze la monumente. Ne putem întreba dacă, pentru lucrări de restaurare finanţate de la buget, din bani publici, soluţia cea mai bună este cercetarea, proiectarea şi chiar execuţia prin contract cu firme private sau dacă acestea nu ar putea fi efectuate printr-o instituţie măcar parţial bugetară.

NOTE:

1. Gh. Curinschi-Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1995, p.218–228; unele probleme au fost abordate de Adrian Andrei Rusu, Monumentele şi arheologia medievală, în Concepte şi tehnici de restaurare. Sesiunea de comunicări ştiinţifice a DMI, Bistriţa, 8–10 octombrie 1998, p. 95–100)

2. Gh. I. Cantacuzino, Unele aspecte ale cercetării arheologice la monumentele istorice, Buletinul monumentelor istorice, XLII, nr. 2, 1973, p. 71‑72.

3. Gh. I. Cantacuzino, Opinii privind relaţia între cercetarea arheologică şi restaurarea unor monumente istorice, în Concepte şi tehnici de restaurare. Sesiunea de comunicări ştiinţifice a DMI, Bistriţa, 8–10 octombrie 1998, p. 72–74.

Comunicare prezentată la A.R.A. 9 – aprilie 2008