PARCURILE ARHEOLOGICE DIN ITALIA

STUDIU DE CAZ: VIA APPIA

Adriana Panaite

 

În lucrarea de faţă vom încerca, pe baza  exemplului oferit de Italia, să schiţăm câteva aspecte care definesc apariţia, dezvoltarea şi trăsăturile caracteristice ale unui parc arheologic. Pornind de la literatura de specialitate şi de la nenumăratele exemple punctuale am extras mai multe principii1 şi caracteristici cu caracter de normă sau regulă pentru orice parc arheologic; am încercat să sintetizăm practic mai mult de 40 de ani de experienţă, într-o comunicare cu caracter mai degrabă teoretic. Exemplul viei Appia, prezentat în final se vrea, însă, o ilustrare a acestor principii dar şi a impedimentelor apărute în momentul instituirii parcului arheologic2.

Aşadar...

Prin anii '60-'70 turiştii, mai ales cei americani, erau îndemnaţi să meargă în Italia pentru a-i vedea monumentele înainte ca italienii să le distrugă! Este evident o exagerare, care pornea însă de la starea în care ajunsese patrimoniul italian în aceea perioadă, mai ales cel arheologic. Este vorba de distrugeri masive în urma construcţiilor necontrolate, a urbanizării excesive, fără ca instituţiile abilitate să poată reacţiona, atâta vreme cât nu existau instrumentele necesare3. Azi situaţia este mult schimbată iar turiştii se pot bucura în continuare de nenumăratele monumente. Unul din instrumentele care au permis protejarea, conservarea şi punerea în valoare a acestora a fost instituirea de parcuri arheologice4.

Parcul arheologic reprezintă o arie delimitată topografic, care cuprinde ruine antice de certă valoare, creată şi organizată în vederea conservării şi punerii în valoare a acestora, la care se adaugă valorile istorico-ambientale ale mediului înconjurător5. Orice parc arheologic este proiectat ca un organism activ în care realizează raportul direct cu societatea prin acţiunea didactico-educativă6. În sens foarte larg, un parc arheologic este un imens muzeu în aer liber, în care, spre deosebire de cele tradiţionale, unde contextul istorico-arheologic este înlăturat, se păstrează raportul direct între obiectele arheologice, monumente şi locul de unde acestea provin. Şi nu în ultimul rând, parcul arheologic reprezintă o zonă de cercetare arheologică şi de experiment ştiinţific, mai ales în conservarea şi restaurarea monumentelor7. Rezultă astfel mai multe aspecte care se reunesc într-un parc arheologic, asigurând succesul lor, acestea fiind: cel ştiinţific, istorico-arheologic, ambiental, educativo-didactic şi recreativ.

Ideea organizării unor astfel de zone arheologice este veche, conceptul fiind enunţat prima dată în 1747 pentru Herculanum şi mai târziu pentru Pompei: „transportând tot acest munte de ‘cenuşă’ oraşul dispărut renaşte şi lăsând totul la locul lui tot oraşul este un incomparabil muzeu” 8. În acest spirit, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor Forul Roman şi Palatinul devin primele parcuri arheologice moderne; lor li se vor adăuga în scurt timp marile zone arheologice: Paestum, Pompei, Siracusa, Piazza Armenina şi Villa Adriana de la Tivoli9. În ceea ce priveşte Roma, zonele arheologice protejate au fost delimitate prin planul urbanistic general aprobat prin decret prezidenţial în 1965. Aceasta a determinat întocmirea unei documentaţii complete, deoarece până la aceea dată nu existau decât câteva lucrări, mai exact 3, de la începutul secolului privind numărul, locaţia şi starea de conservare a acestora10.

Astăzi, în urma experienţei acumulate cu fiecare parc arheologic instituit, după o perioadă de căutări şi încercări de definire a ceea ce reprezintă conceptul de parc arheologic, pot fi enunţate principiile generale de organizare şi funcţionare ale acestora.

Nu orice zonă arheologică implică automat organizarea unui parc arheologic11. Este necesară prezenţa unor ruine importante, în general sunt alese oraşele antice, la care se adaugă ambientul natural, vecinătatea unei localităţi care să poată valorifica parcul şi nivelul de dezvoltare a infrastructurii din zonă. Alegerea sitului arheologic se face în raport direct cu scopul final al parcului, iar organizarea acestuia se bazează pe aceea că dacă se intervine asupra unui singur element din infrastructură se modifică întreaga infrastructură a parcului. Practic, parcul arheologic, aşa cum este astăzi conceput corespunde unei zone arheologice, al cărei rol este însă mult amplificat, prin redefinirea semnificaţiei sale.

Prima etapă în vederea instituirii unui parc arheologic este aceea a întocmirii unui proiect pe mai mulţi ani, care trebuie să armonizeze caracteristici arheologice, ambientale şi urbanistice. Acesta se articulează pornindu-se de la harta arheologică completă a zonei, realizată pe baza fotografiei aeriene şi a cercetărilor de teren. Acolo unde specificul zonei permite sunt realizate şi alte studii privind aspecte istorice şi monumentale caracteristice altor epoci istorice. În urma cercetărilor aerofotogrametrice şi arheologice sunt stabilite zonele care vor putea fi vizitate, cele care urmează a fi cercetate, precum şi eventualele lucrări de conservare şi restaurare determinate de starea în care se găsesc monumentele. Odată îndeplinite condiţiile ştiinţifice se trece la studiul infrastructurii, a elementelor care asigură buna funcţionare a parcului: drumuri de acces în zonă, parcări, servicii: toalete, restaurant, trasee de vizitare, sistem de iluminare nocturnă, sistemul de informare a vizitatorului prin variate mijloace audio-video sau publicaţii (hărţi, ghiduri); toate acestea trebuie însă realizate cu intervenţii minime, care să modifice cât mai puţin aspectul general al parcului; de exemplu construcţiile cu diferite destinaţii – muzeu, restaurant, casa de bilete, magazine de souvenirs – trebuie să se apropie, din punct de vedere al stilului constructiv, cât mai mult de cele păstrate din antichitate12.

Un rol important în proiectarea parcului arheologic este jucat de studiile asupra vegetaţiei, faunei şi caracteristicilor geomorfologice ale zonei, încercându-se practic recrearea microclimatului cât mai aproape de cel din antichitate13. Proiectul oricărui parc arheologic trebuie să aibă în vedere săpăturile arheologice viitoare şi să delimiteze ariile în care se va extinde cercetarea. Aceste zone vor intra în circuitul de vizitare după încheierea cercetării şi realizarea lucrărilor de conservare şi restaurare14.

În interiorul parcului, în funcţie de criteriul arheologic şi peisagistic, se disting mai multe zone: (1) zone cu ruine arheologice de excepţională valoare, izolate sau nu, cercetate şi conservate, cele care necesită astfel de lucrări, care se vizitează; (2) zone cu ruine de mai mică importanţă, documentate dar neconservate; (3)zone în care ruinele arheologice sunt rare dar care pot fi legate, prin traseele de vizitare de (1) sau (2) pentru a crea un “peisaj arheologic”; (4) zone cu puţine ruine, de semnificaţie minoră dar foarte importante pentru caracteristicile peisagistico-naturale; acestea se găsesc la limitele parcului. Zonele în care cercetarea arheologică este in curs sunt vizibil şi clar marcate, iar accesul vizitatorilor este strict interzis15.

Un accent deosebit se pune pe prezenţa vegetaţiei deoarece aceasta, dincolo de valorile ecologice şi estetice, poate sugera anumite dimensiuni ale monumentelor, poate masca unele construcţii moderne, asigurându-se totodată cunoaşterea mediului înconjurător şi pastrarea echilibrului ecologic. Proiectul parcului arheologic prevede chiar plantarea de plante şi arbori specifici zonei16.

Scopurile cu care se creează un parc arheologic sunt: (1) protecţie şi conservare a monumentelor; (2) valorizare şi promovare a specificului ambientului; (3) scop muzeal, accesul publicului şi instrucţia lui; (4) promovarea şi dezvoltarea economică a zonei. Principalul beneficiar este “omul de pe stradă”, şi lui trebuie să-i oferim cheia clară şi corectă a citirii monumentului şi a înţelegerii ruinelor arheologice, creându-i astfel cadrul în care îşi poate lărgi orizontul de cunoaştere, dar unde, în egală masură îşi poate petrece timpul liber. Finalitatea oricărui parc arheologic este aceea de a se stabili un raport activ între membrii societatăţii, în calitate de contribuabili, şi monument17.

Rezultă din cele enunţate mai sus care sunt, de fapt, cele două dimensiuni ce caracterizează un parc arheologic: cea ştiinţifică şi cea educativă. Prima se referă la crearea cadrului necesar în vederea cercetării arheologice cu tot ceea ce presupune ea: săpătură arheologică propriu-zisă, documentarea ei, depozitarea materialelor, studiul, conservarea, restaurarea şi expunerea materialelor obţinute, iar cea de-a doua are în vedere transpunerea rezultatelor ştiinţifice într-un limbaj cât mai accesibil pentru orice vizitator, prin panouri, reconstituiri, machete, fotografii, pliante, hărţi, indicatoare (traseele de vizitare trebuie să urmeze pe cât posibil trama stradală originală), ghizi (personal specializat), sau aşa numitele „cutii vorbitoare”, cu texte scurte, clare şi concise în diferite limbi de circulaţie şi ghiduri tipărite18.

Ghidul arheologic nu reprezintă doar un instrument de conducere în teritoriu a vizitatorului, ci îi oferă şi cheia lecturii şi a înţelegerii monumentelor antice păstrate ca şi a săpăturilor arheologice. Acesta trebuie astfel compus încât să poată fi folosit şi în timpul vizitei dar şi independent de aceasta, dacă luăm în consideraţie că orice ghid cuprinde informaţii despre evoluţia istorică a sitului vizitat, istoricul cercetării, un dicţionar de termeni ca şi includerea zonei în istoria generală a Imperiului Roman. Ghidul trebuie să mai ofere vizitatorului informaţii de interes general despre zona unde se află parcul, informaţii privind accesul şi serviciile puse la dispoziţie, despre caracteristicile geomorfologice, faunistice şi ambientale, despre alte epoci istorice, monumente şi muzee aflate în imediata apropiere a parcului. Anexele ghidului trebuie să cuprindă obligatoriu, dincolo de trasee şi descrierea monumentelor, hărţi ale sitului şi ale zonei, planşe şi fotografii19.

În ultimii 10-15 ani perspectiva asupra parcului arheologic s-a lărgit, acesta fiind privit astăzi ca un adevărat „centru cultural”, deoarece aici au început să fie organizate vizite ghidate, conferinţe, concerte şi expoziţii în aer liber. Aceste noi acţiuni par să marcheze pasul înainte, în lărgirea conceptului de parc arheologic, implicându-se astfel segmente din ce în ce mai mari ale societăţii, dar fără a se neglija nici un moment scopul ştiinţific20.

Parcul arheologic Via Appia a fost instituit în 1965 prin decretul emis la 18 decembrie in acelasi an21. Înainte de această dată, care marchează intervenţia directă a statului, au existat mai multe momente care au determinat constituirea parcului. În anii 60, un alt drum roman, Via Praenestina, a fost distrus prin construcţii necontrolate; au dispărut atunci: 6 temple, 2 terme, 9 poduri, 2 turnuri, 58 de morminte şi mausolee, 34 de ville şi edificii rurale, circa 2,5 km de stradă romană pavată conservată perfect şi alte 23 construcţii de natură diversă22.

În 1954 este lansat un apel al unor oameni de cultură pentru salvarea monumentelor de pe via Appia; în 1955 este întocmit un plan peisagistic pentru zona Via Appia; în 1962 intră în vigoare decretul pentru parc public, via Appia fiind încadrată în zona N, zonă liberă de construcţii; în 1969 este aprobată legea Giolitti-La Malfa care impune guvernului acordarea sumei de 30 miliarde de lire pentru exproprieri şi sistematizare a teritoriului; în 1972 sunt achiziţionate 80 de ha, primăria Romei beneficiind de legea de achiziţionare a terenurilor la preţ de teren agricol (legea 865 din 1971); în continuare sunt expropiate alte 190 ha, aprobate anterior de autorităţile regiunii Lazio23.

După decretul din 1965 s-a trecut la întocmirea studiului pentru parcul arheologic, care a durat 3 ani, 1973-1976 şi a fost executat de diferiţi specialişti, deci interdisciplinar: arheologie, istoria teritoriului, geologie, botanică, urbanism, peisagistică, legislaţie24.

În 1976 s-a organizat o expoziţie la Palazzo Braschi, unde s-au prezentat machete, planşe, fotografii dar şi sculpturi provenite de pe Via Appia; scopul acesteia a fost unul dublu, pe de o parte de a se realiza contactul între cât mai mulţi specialişti, iar pe de altă parte de a se verifica reacţia publicului. Proiectul revăzut şi îmbunătăţit, cu studii mai ales asupra vegetaţiei şi a mediului înconjurător a fost prezentat din nou în 1984, după care s-a trecut la înfăptuirea lui25. În acel moment au intervenit greutăţile financiare, încetiniri ale proceselor de exproprieri,  astfel încât proiectul a fost blocat. Ultima lege, şi cea mai completă, în legătură cu zona Via Appia este din 1989, ea declară zona de interes naţional şi o trece în administraţia directă a statului. În momentul actual, se discută despre un nou plan urbanistic al Romei şi al împrejurimilor, zona Via Appia fiind luată din nou în discuţie, deoarece sunt în continuare probleme majore cu proprietăţile particulare care se găsesc pe teritoriul parcului26.

În prezent parcul Via Appia se întinde pe o suprafaţă de 3500 de hectare, cuprinzând 11 mile din drumul roman, de la Porta San Sebastiano la Bovillae, la care se adaugă valea Cafarella şi apeductele. Parcul este administrat de un organism independent care face legătura între autorităţile locale şi cele centrale, de stat.

Monumentele principale care pot fi vizitate sunt: circul, villa şi mausoleul lui Maxentiu (unde lucrările de restaurare s-au încheiat în anii 80), catacombele San Callisto, San Sebastiano, Santa Priscilla; mormântul Ceciliei Metella, o serie de monumente funerare şi villa dei Quintilli (teren achiziţionat recent de stat, unde s-a organizat deja un muzeu al monumentului, unde o parte se poate deja vizita, unde se desfăşoară încă cercetări arheologice şi se întreprind lucrări de restaurare).

Pentru vizitatori există o serie de materiale publicitare, harţi şi pliante, există trasee specializate pe tipuri de monumente, de exemplu doar catacombele; parcul se poate vizita pe jos, cu bicicleta sau cu microbuzul “Archeobus”; există restaurante şi magazine de souvenirs. La sediul parcului, prin telefon – linie gratuită, sau de pe pagina de web a parcului, se pot obţine informaţii utile privind traseele, orele de vizitare, vizitele ghidate şi în legătură cu alte acţiuni, conferinţe, concerte, excursii organizate pe teritoriul parcului27.

Parcul Via Appia, aşa cum este astăzi organizat, permite atât cercetătorului dar mai ales vizitatorului obişnuit să-şi facă o imagine asupra drumurilor romane şi a monumentelor care le flancau; o vizită pe Via Appia reprezintă practic o călătorie prin toată istoria Imperiului Roman. Ideea de a organiza parcuri arheologice de-a lungul drumurilor pare să capete tot mai mult teren, existând deja propuneri şi pentru altele, cum ar fi Via Praenestina, via Campana etc.

Deşi lucrarea de faţă nu s-a referit la toate aspectele legate de instituirea parcurilor arheologice, am omis aici pe cel legislativ (nu există încă o lege a parcurilor arheologice, pentru fiecare parc arheologic constituit în Italia a existat câte o lege specială şi specifică) şi pe cel financiar (fondurile provin de la Stat, impozite si Comunitatea europeană), nu putem decât spera că ea a reuşit să arunce mai multă lumină şi să clarifice unul din conceptele cele mai uzitate azi pentru cercetarea, conservarea şi protecţia  monumentelor antice.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

***Proposta per un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, 1971

Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980

 D’Amato, Teresa, Elementi per l’arredo del parco archeologico di Selinunte, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64

Alessio, Arcangelo, Convegno di studi sul tema: “Progetto per un parco archeologico” (Manduria-Convento S. Francesco 21-22 novembre 1986), Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162

Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001

Bertachi, Luisa, Cronaca del Convegno di Studio, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.9-12

Idem, Il parco archeologico di Aquileia. Il punto di vista di un archeologo, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.13-21

Camerata, R., Scovazzo-P., Amico, Il parco archeologico di Segesta. Progetto per la tutela, conoscenza, valorizzazione e fruizione della citŕ antica. Attivitŕ espletate fra il 1989 ed il 1993, Annali della Scuola Normale di Pisa. Classe di letere e filosofia, serie III, 1995, vol. XXV, 3

Camporeale, Giovannangelo, Giuntoli, Stefano, Il parco archeologico dell’Accesa a Massa Maritima, 2000

Caputo, Paolo, Cuma e il sou parco archeologico. Un teritorio e le sue testimonianze, Roma 1996

Ceschi, Franco, Edgardo Tonca, La programazzione del parco archeologico, Camarina Sicilia, Bollettino del’Arte, 61, 1976, p.132-141

Conticello, Baldassare, Per una nuova filosofia nella gestione interdisciplinare di un parco archeologico: il progetto Pompei, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297

Fabbri, Marco, Il parco archeologico di Ascoli Satriano, p.199-121, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, Foggia 1994

Giannitrapani, Gaspare, Un parco archeologico a Capo Boeo, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66

Guli, Alba, Il parco archeologico di Himera. Ipotesi di progetto, Studi e Materiali, Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese, 1982, p.199-215

Guzzo, Pier Giovani, Considerazioni sui parchi archeologici, Ostraka, 5, 1996, p.369-375

Idem, Contributo ad una definizione di parco archeologico, Bolletino di Archeologia, 7, 1991, p.123-128

Insolera, Italo, Il parco archeologico di Populonia nel quadro del sistema dei parchi della val di Cornia, Rassegna di Archeologia, 4, 1984, p.245-253

Mannucci, Vanni, Il parco archeologico naturalistico del porto di Traiano. Metodo e progetto, Roma 1992

Mannucci, Vanni, Patrizia, Verduchi, Il parco archeologico e naturalistico di Porto: cenni metodologici, Archeologia Laziale, 21, 11, 2, 1993, p. 155-159

Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Il parco archeologico: analisi di una problematica, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155Nicosia, Francesco, Poggesi, Gabriella, Roselle, guida al parco archeologico, Siena 1998

Quillici, L., S. Q. Cigli, La tutela e la valorizazzione del patrimonio storico-monumentale, Il patrimonio archeologico e monumentale della XI Comunitŕ montana del Lazio, Roma 1984, p.55-67

Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli, Tusculum ed il parco archeologico, Roma 1991

Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988

Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976

Salvatore, Mariarosaria (a cura di), Venosa: un parco archeologico ed un museo. Come e perchč, Taranto 1984

Spadea, Roberto, Da Skylletion a Scolacium. Il parco archeologico della Roccelletta, Roma 1989

Stella, Emma, Il parco archeologico di Kaukana, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117

Tommasi, Giambattista De, Il nuovo parco archeologico in Ascoli Satriano, p. 121-135, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, Foggia 1994

Tusa, Vincenzo, Il parco archeologico di Selinunte, Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, 1988, Rendiconti, vol. XLIII, Roma, 1990, p. 103-109

 

 

NOTE:

 

1 *** Proposta per un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, 1971; D’Amato, Teresa, Elementi per l’arredo del parco archeologico di Selinunte, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Alessio, Arcangelo, Convegno di studi sul tema: “Progetto per un parco archeologico” (Manduria-Convento S. Francesco 21-22 novembre 1986), Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001; Bertachi, Luisa, Cronaca del Convegno di Studio, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.9-12; Idem, Il parco archeologico di Aquileia. Il punto di vista di un archeologo, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.13-21; Camerata, R., Scovazzo-P., Amico, Il parco archeologico di Segesta. Progetto per la tutela, conoscenza, valorizzazione e fruizione della citŕ antica. Attivitŕ espletate fra il 1989 ed il 1993, Annali della Scuola Normale di Pisa. Classe di letere e filosofia, serie III, 1995, vol. XXV, 3; Camporeale, Giovannangelo, Giuntoli, Stefano, Il parco archeologico dell’Accesa a Massa Maritima, 2000; Caputo, Paolo, Cuma e il sou parco archeologico. Un teritorio e le sue testimonianze, Roma 1996; Ceschi, Franco, Edgardo Tonca, La programazzione del parco archeologico, Camarina Sicilia, Bollettino del’Arte, 61, 1976, p.132-141; Conticello, Baldassare, Per una nuova filosofia nella gestione interdisciplinare di un parco archeologico: il progetto Pompei, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297; Fabbri, Marco, Il parco archeologico di Ascoli Satriano, p.199-121, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, Foggia 1994; Giannitrapani, Gaspare, Un parco archeologico a Capo Boeo, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; Guli, Alba, Il parco archeologico di Himera. Ipotesi di progetto, Studi e Materiali, Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese, 1982, p.199-215; Guzzo, Pier Giovani, Considerazioni sui parchi archeologici, Ostraka, 5, 1996, p.369-375; Idem, Contributo ad una definizione di parco archeologico, Bolletino di Archeologia, 7, 1991, p.123-128; Insolera, Italo, Il parco archeologico di Populonia nel quadro del sistema dei parchi della val di Cornia, Rassegna di Archeologia, 4, 1984, p.245-253; Mannucci, Vanni, Il parco archeologico naturalistico del porto di Traiano. Metodo e progetto, Roma 1992; Mannucci, Vanni, Patrizia, Verduchi, Il parco archeologico e naturalistico di Porto: cenni metodologici, Archeologia Laziale, 21, 11, 2, 1993, p. 155-159; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Il parco archeologico: analisi di una problematica, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155; Nicosia, Francesco, Poggesi, Gabriella, Roselle, guida al parco archeologico, Siena 1998; Quillici, L., S. Q. Cigli, La tutela e la valorizazzione del patrimonio storico-monumentale, Il patrimonio archeologico e monumentale della XI Comunitŕ montana del Lazio, Roma 1984, p.55-67; Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli, Tusculum ed il parco archeologico, Roma 1991; Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988; Salvatore, Mariarosaria (a cura di), Venosa: un parco archeologico ed un museo. Come e perchč, Taranto 1984; Spadea, Roberto, Da Skylletion a Scolacium. Il parco archeologico della Roccelletta, Roma 1989; Stella, Emma, Il parco archeologico di Kaukana, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117; Tommasi, Giambattista De, Il nuovo parco archeologico in Ascoli Satriano, p. 121-135, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, Foggia 1994; Tusa, Vincenzo, Il parco archeologico di Selinunte, Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, 1988, Rendiconti, vol. XLIII, Roma, 1990, p. 103-109.

2 Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976; Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980.

3 Insolera, Italo, Rassegna di Archeologia, 4, 1984, p.245-253; Stella, Emma, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117.

4 Salvatore, Mariarosaria, op.cit., passim; Spadea, Roberto, op. cit.; Bertachi, Luisa, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.9-12.

5 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.145-155.

6 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-145; D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297; Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli, Tusculum ed il parco archeologico, passim; Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162.

7 D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297.

8 Guzzo, Pier Giovani, Ostraka, 5, 1996, p.369-375; Guzzo, Pier Giovani, Bolletino di Archeologia, 7, 1991, p.123-128.

9 Ibidem.

10 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988.

11 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-145.

12 Giannitrapani, Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Mannucci, Vanni, op. cit., passim; Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli, Tusculum ed il parco archeologico, passim.

13 Giannitrapani, Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155; Stella, Emma, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117; Guli, Alba, Studi e Materiali, Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese, 1982, p.199-215; Mannucci, Vanni, op.cit., passim.

14 Camerata, R., Scovazzo-P., Amico, Il parco archeologico di Segesta. Progetto per la tutela, conoscenza, valorizzazione e fruizione della citŕ antica. Attivitŕ espletate fra il 1989 ed il 1993, Annali della Scuola Normale di Pisa. Classe di letere e filosofia, serie III, 1995, vol. XXV, 3.

15 ***Proposta per un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, passim.

16 Giannitrapani, Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155; Stella, Emma, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117; Guli, Alba, Studi e Materiali, Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese, 1982, p.199-215; Mannucci, Vanni, op.cit., passim; D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001.

17 Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001; Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297; Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155.

18 Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001; Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162; Camerata, R., Scovazzo-P., Amico, Il parco archeologico di Segesta. Progetto per la tutela, conoscenza, valorizzazione e fruizione della citŕ antica. Attivitŕ espletate fra il 1989 ed il 1993, Annali della Scuola Normale di Pisa. Classe di letere e filosofia, serie III, 1995, vol. XXV, 3; Spadea, Roberto, Da Skylletion a Scolacium. Il parco archeologico della Roccelletta, passim.

19 Nicosia, Francesco, Poggesi, Gabriella, op. cit., passim.; Caputo, Paolo, op. cit. passim.

20 Mannucci, Vanni, Patrizia, Verduchi, Archeologia Laziale, 21, 11, 2, 1993, p. 155-159; Tommasi, Giambattista De, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, p. 121-135.

21 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980.

22 Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988.

23 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976.

24 Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976.

25 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976.

26 Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976.

27 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001.

 

 

NOTĂ: Sub tipar pentru CICSA (Revista Centrului de Istorie Comparată a Societăţilor Antice al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie)

 

 

 

 

Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003

copyright © Simpara 2000 – 2005, toate drepturile rezervate