ARGUMENTE ARHEOLOGICE PRIVIND HABITATUL ÎN BANATUL ISTORIC ROMÂNESC

Ion Gabriel Panasiu

I. Premise teoretice

1. Ne propunem să prezentăm subiectul lucrarii de faţă pornind de la spusele lui Constantin Noica în “Jurnal filozofic” (Bucureşti,1990):

“(Vitruviu¹spune despre arhitect că trebuie să ştie: să scrie, să deseneze, geometrie, ceva optică, calcul, istorie, filozofie, ceva muzică, medicină, jurisprudenţă şi astronomie.

Azi nu trebuie să ştie decât arhitectură.Păcat!)”

Prin urmare, multilateralitatea necesară unui bun arhitect a fost susţinută din cele mai vechi timpuri.

2. Noţiunea clasică de arheologie este îndeobşte cunoscută ca ştiinţă care a apărut la sfârşitul secolului al 18-lea şi care “studiază trecutul omenirii pe baza interpretării vestigiilor culturilor materiale” (“Mic dicţionar enciclopedic”, Bucureşti,1972).

3. În ultima vreme la noi în ţară a căpătat o dezvoltare fără precedent o disciplină nouă, arheologia industrială, care a cunoscut în organizarea Ministerului Culturii şi Cultelor două manifestări de marcă: Atelierul de arheologie industrială de la Bucureşti, 3-4 decembrie 2001 şi cel de la Reşiţa şi Băile Herculene din 25-28 septembrie 2002 la care am participat cu câteva lucrări: “Tramvaiul timisorean”,”Cele mai vechi surse de energie electrică timişorene” ş.a.

Asemenea acţiuni de susţinere a muncii de restaurare-conservare a patrimoniului arhitectural – cu rezonanţă teoretică şi practică – s-ar cuveni continuate cu mai multă îndrăzneală.

4. Banatul istoric românesc cunoaşte două zone distincte de existenţă: cea montană cu centre de referinţă la Reşiţa, Caransebeş, Băile Herculane, Oraviţa etc. şi zona de câmpie cu reprezentare principală la Timişoara, Lugoj, Sânnicolaul Mare, Jimbolia ş.a.

5. Demersul nostru cuprinde întregul spaţiu al Banatului istoric românesc existent ca entitate administrativă din 1919 încoace. Arheologia, ca disciplină a istoriei, se concretizează pe toată întinderea teritoriului sus-amintit prin lucrările efectuate în principal de Muzeul Banatului din Timişoara, Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, Muzeul din Caransebeş, catedra de specialitate de la Universitatea de Vest Timişoara etc.Cercetările, deşi întreprinse în timp destul de îndelungat, nu au dat încă rezultate concluzive suficiente decât în parte din cauza neajunsurilor pecuniare, organizatorice, precum şi a altor impedimente de natură specifică. Remarcăm insistententele acţiuni din ultimii ani ale colectivelor de cercetatori timişoreni şi cărăşeni.

II. Argumente concrete

1. Florea Mogoşanu în lucrarea “Paleoliticul din Banat” (Bucureşti, 1978) susţine că pe teritoriul Banatului românesc s-au descoperit aşezări aparţinând paleoliticului în mai multe locuri: Peştera Hoţilor de la Băile Herculane (1954), Româneşti (1959), Coşava (1961), Gornea (1969) ş.a. Deşi autorul afirmă că aşezările paleolitice din Banat ar putea fi încadrate în categoria celor de tranzit, totuşi acesta subliniază că “trebuie să admitem în acelaşi timp existenţa în zonă sau la distanţe acceptabile a unor aşezări de bază de lungă durată, lucru nedovedit până la stadiul actual al cercetărilor”.

2. Alexandru Borza în lucrarea sa “Banatul în timpul romanilor” (Timişoara,1943) afirmă, printre altele:

“Caracterul general al Banatului roman n-a putut fi acela al Olteniei şi Ardealului de Vest intensiv colonizate, presărate cu sate şi oraşe înfloritoare, ci a fost acela al unui ţinut de ocupaţie militară, servind mai mult pentru a face legătura cu Dacia interioară.”

3. “Banatul în lumina arheologiei” de Liviu Mărghitan (Timişoara,1979) este o amplă prezentare a situaţiei cercetărilor arheologice de pe teritoriul Banatului până la data publicării.

4. Luminiţa Munteanu-Dumitriu în “Itinerare arheologice bănăţene”(Bucureşti,1988) trece în revistă, sub forma unui ghid turistic toate localităţile cu vestigii arheologice întâlnite în spaţiul bănăţean afirmând că “Teritoriul Banatului” ...” a fost locuit neîncetat încă din cele mai îndepărtate epoci ale istoriei omenirii”.

5. Dumitru Ţeicu, muzeograf-arheolog la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, afirmă că “Săpăturile arheologice întreprinse în vatra satelor româneşti de la Ilidia, Gornea şi Moldova Veche se constituie prin mărturiile scoase la lumină în preţioase surse istorice pentru cunoaşterea habitatului medieval” (“Banatul montan în Evul Mediu”, Timişoara,1998).

6. Gheorghe Corneliu Lazarovici şi Cornelia Magda Lazarovici în articolul “Contribuţii privind arhitectura neolitică timpurie” (“Patrimonium Banaticum”, Timişoara, 2002) consideră că investigaţiile din domeniul abordat nu sunt îndestulătoare, multe probleme urmând a se elucida, “cercetările interdisciplinare, prospecţiunile, investigarea unor suprafeţe mai mari, precum şi utilizarea unor metode rafinate de săpătură arheologică, vor permite obţinerea unui număr sporit de informaţii”.

7. Florin Draşovean, în “Arta neolitică din Banat”- prezentarea expoziţiei cu acelaşi nume (Timişoara,2002), se referă doar la existenţa unor figurine, vase amulete, altare miniaturale, statuete monumentale cu capete de taur etc.care sugerează doar ideea de habitat.

Cercetătorul afirmă că “pentru societăţile neolitice, ca de altfel şi pentru celelalte societăţi preistorice, este aproape imposibilă delimitarea clară a vieţii cotidiene de cea spirituală, a profanului de sacru”. E totuşi doar o idee.

III. Concluzii şi perspective propuse

1. Arheologia este doar una dintre ramurile ajutătoare care concură la îndeplinirea sarcinilor privind restaurarea, conservarea şi reabilitarea patrimoniului arhitectural. Întreaga activitate din acest domeniu cu trimitere spre habitat este necesar să fie efectuată de către specialişti de profil sub conducerea unor arhitecţi specializaţi şi ei în direcţia respectivă.

2. Aşa cum am remarcat preocuparea mai nouă privind arheologia industrială credem că ar fi necesar să se întreprindă ceva similar şi cu alte domenii: economic, ecologic, social, urban etc. vizând motivaţia unor realităţi în dezvoltarea civilizaţiei de-a lungul istoriei, problemele habitatului uman ocupând un loc privilegiat.

3. Şcolile de arhitectură să prevadă în programele lor de învăţământ mai multe ore - teoretice şi cu aplicaţii practice - din domeniul arheologiei, istoriei artelor, culturii şi civilizaţiei, pentru formarea de specialişti cu vederi cât mai largi în abordarea problemelor patrimoniului arhitectural.

4. Finanţarea corespunzătoare nevoilor reale şi dotarea cercetării arheologice cu aparatură de cel mai înalt nivel actual. Toată activitatea să se desfăşoare în contextul urbanistic general nu ca un scop în sine.

5. Editarea mai multor tipărituri în slujba arheologiei de toate tipurile.

XXX

Revenim la cele exprimate de Vitruviu îndemnând confraţii de breaslă să-şi completeze permanent cunoştinţele pentru a fi în pas cu dezvoltarea contemporană învăţând etnologie, informatică, arheologie, administraţie, economie etc.

Cu modestie şi respect ne adresăm şi arheologilor să nu se specializeze doar în domeniul lor strict de activitate: arheologia tradiţională.

Nu ne rămâne, deci, decât să ne apucăm de treabă împreună, arhitecţi, arheologi, cercetători în domeniul artistic ş.a. pentru redimensionarea şi reformarea activităţii şi în domeniul enunţat de noi în titlul acestei comunicări.

NOTĂ: ¹ Vitruviu (Marcus Vitruvius Pollio): faimosul arhitect roman din sec.I î.e.n. autor al celebrului tratat “De Architectura”

Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003