CercetĂrile arheologice de la CaraŞova

jud. Caraş-Severin

Silviu Oţa, Liana Oţa

Comunicarea prezintă rezultatele a două campanii de săpături.

Situl arheologic este situat în teritoriul comunei Caraşova (jud. Caraş-Severin), pe dealul Grad, în dreptul kilometrului 10, la stânga D.N.58 Reşiţa-Anina, la 10km de Reşiţa. Cetatea a fost construită deasupra Cheilor Caraşului şi ocupă porţiunea cea mai înaltă a dealului. Diferenţa de nivel între cetate şi Râul Caraş este de aproximativ 200m. Pe trei laturi fortificaţia este înconjurată de prăpastie. Zidurile cetăţii urmăresc forma stâncii pe care au fost construite.

Prima menţiune documentară privind existenţa cetăţii este din 1323, când aceasta şi cea de la Vârşeţ (Erd Somlyo) aveau un castelan comun, magistrul Nicolae. În momentul apariţiei în documente, ea aparţinea regelui de atunci al Ungariei, Carol I Robert de Anjou. În anul 1335 la conducerea cetăţii se afla Thouka, reprezentant al arhiepiscopului de Kalocsa. Din 1358 a fost din nou în posesiunea regalităţii. Printre alţi castelani de Caraşova, cea mai marcantă personalitate a fost cea a lui Filipo Scolari, care în anii 1405 şi 1406 a semnat două acte în această calitate. Cetatea a fost cucerită de turci în anul 1520.

Cercetările au început în vara anului 1998, la iniţiativa M.N.I.R., ca urmare a constatărilor făcute în urma perieghezelor din 1997. Atunci s-a constatat că o mare parte din interiorul cetăţii a fost perforat de către căutătorii de comori, iar o parte a zidurilor au început să cadă în prăpastie. Printre cauzele naturale ale degradării cetăţii sunt sfărâmarea stâncii pe care au fost construite zidurile de incintă şi mica pădure care o acoperă.

În cele două campanii au fost trasate 15 secţiuni şi casete în interiorul cetăţii şi lângă ea. Faţă de articolele apărute până în prezent, cercetarea a adus date noi care schimbă total interpretările asupra cetăţii Caraşova, din punct de vedere arhitectonic şi arheologic.

În primul rând, orientarea ei a fost dată greşit (N-S), în realitate fiind NV-SE. În faţa ei se află două şanţuri de apărare şi nu unul. Dimensiunile fiecăruia dintre ele sunt variabile. Primul are o lăţime maximă de 6,5m., iar cel de al doilea de 12-13m.

Ceea ce s-a considerat până acum a fi o intrare în cetate pe aşa zisa latură de nord, reprezintă doar o distrugere a incintei. De asemenea, acolo nu există un turn de colţ, în interiorul incintei funcţionând probabil o simplă cameră.

În S.1/1998, (amplasată în interiorul incintei pe latura de NE) au fost surprinse resturile unei incinte mai vechi, necunoscute până în acel an. Pe latura de SE, incintei vechi i-a fost adosată o nouă incintă, cea vizibilă până în acest moment. În aceeaşi porţiune a mai fost descoperit un depozit de pietre de aruncat şi bile de praştie. Ceea ce s-a considerat în literatura de până acum a fi resturi ale unor pereţi despărţitori între aşa-zisele camere, nu sunt altceva decât fragmente ale primului zid de incintă. Ideea că în cetate există camere de plan neregulat, în jurul unei curţi interioare se datorează neverificării prin săpături a observaţiilor de suprafaţă.

INCINTA VECHE (faza A)

O descriere foarte exactă a ei nu putem da în urma celor două campanii, deoarece paramentele acestei vechi incinte nu se mai păstrează, ci doar emplectonul format din meloane brute de calcar legate cu mortar. Cea mai mare partea a incintei a fost demantelată, probabil cu ocazia construirii noii incinte. Lăţimea sa, atât cât s-a mai păstrat este de 1,10m. Traseul ei, pe latura de SE, E şi N este identic cu cel al incintei din faza B. Din colţul nordic al cetăţii, vechea incintă se îndreaptă spre sud pe o porţiune cu lungimea de 14m., după care îşi schimbă din nou direcţia spre SE.

Nu cunoaştem exact intrarea incintei fortificaţiei din faza A, aceasta rămânând obiective ale campaniilor viitoare.

INCINTA FAZEI B

Este cea vizibilă astăzi şi cunoscută până în 1998. A fost adosată incintei A pe latura de SE, E şi N. Din punctul nordic al cetăţii, ea urmăreşte şanţul de apărare spre vest. Pe latura de SE s-a putut observa cum incinta B refoloseşte o porţiune a vechii incinte A. Apoi, incinta B se îndreaptă spre sud, până la prăpastie, în scopul închiderii accesului din zona de margine a prăpastiei.

În elevaţie, înălţimea maximă păstrată a incintei B este de 7,00m. Grosimea zidului este de 1,10-1,20m. Paramentul incintei B se încadrează în tipul de apareiaj incert (appareil incertain) deci compus din meloane de dimensiuni diverse, cu o faţă prelucrată şi pietre mici. Emplectonul este compus ca şi la primul zid de incintă din meloane brute şi mortar.

Intrarea se afla pe latura de NV, probabil pe la parterul unui turn de colţ.

CLĂDIRILE INTERIOARE

Au funcţionat concomitent cu incinta B. Din ele se păstrează două ziduri cu lăţimea de 4,00m. Au fost construite în aceeaşi tehnică cu incinta B. Din primul zid se păstrează în elevaţie (măsurat de la nivelul medieval de călcare) 2,50m. Din al doilea, aproximativ 3,00m.

CISTERNA

Va face obiectul unor cercetări viitoare. Probabil este contemporană incintei B.

INCINTA C

Se păstrează parţial. A fost adosată incintei B în zona zidului care se îndreaptă spre sud. Ea închide terasa din faţa incintei B. Tehnica de construcţie este similară cu cea folosită la construirea incintei B. Înălţimea sa maximă păstrată este de aproximativ 5,00m.

Comunicare prezentată la A.R.A. 2 – aprilie 2001