Recuperarea memoriei. Râmnicu-Sărat, proiectul unui memorial

asist. drd. arh. Vlad Mitric

Teroarea generalizată ca instrument de supunere şi control care a stat la baza regimurilor totalitare din secolul XX a lăsat urme adânci. Singura posibilitate de vindecare apare prin întoarcerea spre trecut, prin conştientizarea (şi asumarea) dramei trăite şi mai ales, prin înţelegerea mecanismelor acesteia. A uita sau a nu uita ? A uita, pentru a îndepărta (sau ascunde?) efectele sau, a nu uita, pentru a nu pune în pericol generaţiile viitoare prin nesancţionarea crimei. În tot acest demers, arhitectura devine un factor important. Memoria capătă materialitate prin arhitectură. Mai mult, ea îşi propune prin edificii precum Monumentul, Memorialul sau Muzeul, nu doar să păstreze vie amintirea, ci să declanșeze la rândul său, (re)generarea amintirilor, prin aducerea evenimentului trecut în prezent, ca o parte firească a acestuia. Depășind funcţiunea muzeală, atribuită în majoritatea cazurilor de restaurare a monumentelor istorice, un nou program arhitectural, cum este cel al memorialului, extinde capacitatea de conservare și prezervare a unui obiectiv patrimonial prin capacitatea de educare a publicului căruia i se adresează.

Propunerea de restaurare și realibitare a fostei închisori politice de la Râmnicu-Sărat s-a realizat odată cu participarea în anul 2011 la concursul de arhitectură omonim. Scopul proiectului s-a centrat pe ideea constituirii unui memorial, ca structură complexă, care să scoată edificiul din caracteristica sa strict muzeală și să-l integreze în viaţa comunităţii locale/ trans-locale, ca o lecţie a trecutului adresată generaţiilor viitoare și materializată, prin instrumentele de reprezentare specifice arhitecturii.

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 13 - aprilie 2012