Siturile de
suferință din România (1944 1964), între ruinare și uitare
Lect.dr. arh. Andreea Matache, asist. drd. arh. Vlad
Mitric
Ocultarea, în perioada
regimului comunist, unei părți semnificative
a istoriei naționale recente și ambiguitățile atitudinale ale societății post-comuniste, obligă crearea unui demers
concret și concertat referitor la atitudinea față de trecut. Uitarea nu este o soluție
decât pe termen scurt, ea nu duce la vindecarea traumei. Singurul mod este
acela de recuperare a memoriei. Scopul prezentării de față este de a aduce
în prim plan o serie de exemple reprezentând situri de suferință din România. Prin sintagma
situri de suferință, ne vom referii la edificii cu funcțiunea de detenție (penitenciare, colonii de muncă forțată și locuri de deportare) precum și la alte locuri reprezentative
din punct de vedere
memorial (locuri de anchetă,
lagăre de triere, case conspirative, case memoriale), atent selectate după argumentul istoriei faptelor care le-au marcat atât importanța
politică cât și cea socio-culturală între anii 1944- 1964. Pendulând între ruinare și
uitare, multe dintre aceste amplasamente,
exceptând locurile care și astăzi sunt închisori, toate celelalte au avut destine diferite: de la privatizări și modificări radicale până la abandon sau dispariție totală.
Jilava, Gherla, Aiud,
Fagaras, Alba Iulia, Caransebes,
Ocnele Mari, Pitesti, Mislea,
Ramnicu Sarat, Targsor, Sighet, Bucuresti (Malmaison, arestul MAI, Rahova, Uranus), Miercurea Ciuc, Galati, Targu Ocna, Suceava,
Botosani, etc, fostele lagare din Balta Brailei si Canalul
Dunare Marea Neagra, Minele de plumb Baia Sprie, Cavnic,
Baia Sprie, Bicaz sunt câteva
dintre cele mai importante amplasamente constituite ca locuri de martiraj ale unui procent semnificativ
de membrii ai societății românești din acea perioadă. Pe lângă amprenta istorică indiscutabilă, majoritatea siturilor de suferință se caracterizează printr-o serie de valențe arhitectural- urbanistice care le pot clasa pe lista monumentelor
istorice. Materializarea
memorialului de la Sighet este un exemplu
posibil de valorificarea
din categoria acestor situri, ca părți importante ale istoriei recente și ale patrimoniului național.
Tematica expusă constituie
obiectul unei proiect de cercetare mai amplu, întreprins
de autori, ce
va avea ca finalitate crearea unor instrumente de promovare și de valorificare a tuturor elementelor care să le recupereze siturilor de suferință, atât calitățile patrimoniale cât și pe
cele memoriale.
Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor
A.R.A. 13 - aprilie 2012