Ruine şi vestigii în mijlocul cărora trăim

Monica Bîră

Muzeul Naţional de Istorie a României

Omul sfinţeşte locul reprezintă, în cazul vestigiilor arheologice poate mai mult decât în oricare altul un element imposibil de ocolit pentru existenţa habitatelor umane contemporane.

Pornind de la un element de o simplitate aparentă, precum prezenţa urmelor lăsate de cei care au locuit anterior aceleaşi spaţii de habitat ca şi noi, comunicarea de faţă îşi propune să ilustreze, prin câteva exemple, un posibil itinerar pentru felul în care societatea românească a reuşit (sau nu…) să facă tranziţia de la conştientizarea prezenţei fizice a „vestigiilor” şi „monumentelor” din vechime, până la investirea lor cu o valoare istorică, de moştenire asumată, ce merită şi trebuie, la rândul ei să fie transmisă mai departe.

Comunicarea de faţă de se constituie aşadar într-un parcurs având drept puncte de pornire documente de arhivă referitoare la felul în care cei ce s-au îndeletnicit printre primii cu explorarea „vestigiilor”, a „monumentelor” concepeau prezenţa acestora în viaţa de zi cu zi a oamenilor, iar ca punct terminus exemplul uneia din cele mai grăitoare modalităţi de afirmare a participării la valorile culturale conferite de vechime şi oferite de arheologie: o mică localitate dobrogeană ce ţine să-şi proclame adeziunea la specificul arheologic al regiunii prin instalarea, la loc de cinste (lângă căminul cultural şi în imediata vecinătate a „monumentului” dedicat eroilor unuia din cele două războaie mondiale, a celei mai remarcabile piese arheologice antice descoperite în zonă: un cadran solar. Între cele două extremităţi se regăseşte spaţiul vast a ceea ce am putea numi fără exagerare şi în totodată în deplină conformitate cu noile clişee „aventura arheologiei în jungla urbană”.

În oglindă, o serie de exemple de care documentează cazul francez prin vestigiile antice şi medievale (abia vizibile şi restaurate până la saturaţie) ale Parisului ori inserarea vechiului Lungudunum în Lyon-ul contemporan inclusiv la nivelul practicilor culturale nu doar la acela al peisajului urban, vor constitui alături de cazul Bucureştiului şi al Constanţei două versiuni cu rezultate fundamental diferite de abordare a prezenţei arheologiei în oraş. Două versiuni care, cel puţin teoretic îşi au originea într-un model similar de apreciere şi valorizare a vestigiilor arheologice.

Rezumat al comunicării care va fi prezentată la A.R.A. 12 - aprilie 2011

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor